— Arestează-mă mai târziu, răspunse ea. Acum e vorba de Miro. A sărit gardul.
— N-ar fi făcut-o, izbucni Novinha. Ştia că ar putea să moară. Apoi, îngrozită, îşi dădu seama ce spusese. Du-mă la el…
— Aduceţi-l pe Navio, ceru Dona Cristâ.
— Nu înţelegeţi? întrebă Ouanda. Nu putem ajunge la el. E de cealaltă parte a gardului.
— Şi-atunci ce putem face?
— Dezactivaţi gardul, spuse Ouanda.
Bosquinha privi neajutorată către ceilalţi.
— Nu pot Acum e controlat de Comitet. Prin ansiblu. Nu vor accepta să-l dezactiveze.
— Atunci Miro e ca şi mort, şopti Ouanda.
— Nu! strigă Novinha.
Prin spatele ei, în cameră se strecură o siluetă. Mică, acoperită cu blană. În afară de Săvârşitor, nici unul nu mai văzuse până atunci un purceluş în carne şi oase, dar îşi dădură imediat seama ce era.
— Iertaţi-mă, spuse purceluşul. Asta înseamnă că trebuie să-l sădim acum?
Nimănui nu-i trecu prin minte să-l întrebe pe purceluş cum reuşise să sară gardul. Erau prea preocupaţi să înţeleagă ce voia el să spună prin sădirea lui Miro.
— Nu! răbufni Novinha.
Mandachuva o privi uimit.
— Nu?
— Cred că nu va mai trebui să plantaţi fiinţe umane, întări Săvârşitorul.
Mandachuva rămase neclintit.
— Ce vrei să spui? întrebă Ouanda. L-ai supărat.
— Cred că va fi şi mai supărat până la sfârşitul zilei, spuse Ender. Hai, Ouanda, du-ne la Miro.
— La ce bun, dacă nu putem trece dincolo?
— Chemaţi-l pe Navio.
— Mă duc eu să-l aduc, se oferi Dona Cristâ. Nu uitaţi că pe altcineva nu mai putem chema.
— V-am întrebat ce rost are să mergem acolo, zise Bosquinha.
— Ţi-am mai spus, explică Săvârşitorul. Dacă vă hotărâţi să ne răsculăm, putem întrerupe legătura prin ansiblu şi atunci vom dezactiva şi gardul.
— Încerci să te foloseşti de situaţia lui Miro pentru a-mi forţa mâna? întrebă episcopul.
— Da, răspunse Săvârşitorul. E unul din turma ta, nu? Aşa că lasă cele nouăzeci şi nouă de mioare, păstorule, şi vino cu mine s-o salvăm pe cea care s-a rătăcit.
— Ce se întâmplă? întrebă Mandachuva.
— Du-ne la Miro. Şi grăbeşte-te, te rog.
Ieşiră din biroul episcopului şi coborâră treptele care duceau spre catedrală. Ender îl auzi pe episcop, aflat în spatele lui, bolborosind nemulţumit despre răstălmăcirea scripturii pentru slujirea unor interese personale.
Cu Mandachuva în frunte, trecură prin nava catedralei. Ender observă că episcopul se opri o clipă lângă altar, uitându-se atent la micuţa creatură îmblănită pe care o urmau fiinţele umane. Când ieşiră, episcopul îl ajunse din urmă.
— Spune-mi, Vorbitorule, îl abordă el, doar ca o părere personală, dacă deconectaţi gardul, dacă ne răsculăm împotriva Congresului Stelar vom abroga toate legile privind contactele cu purceluşii?
— Aşa trag nădejde, îi răspunse Ender. Sper că nu vor mai exista cariere artificiale între noi şi ei.
— Şi atunci, îşi continuă episcopul ideea, vom putea să-i învăţăm Evanghelia pe micuţi? N-ar mai fi nici o lege care să ne împiedice să încercăm.
— Exact, spuse Săvârşitorul. S-ar putea să nu se convertească, dar nimic nu te va împiedica să încerci.
— Va trebui să mă gândesc la asta. Dar, dragul meu necredincios, probabil că revolta declanşată de tine va deschide calea către convertirea unui mare popor. Poate că însuşi Dumnezeu te-a îndrumat încoace.
Mandachuva şi femeile erau în apropierea gardului când episcopul, Dom Cristão şi Ender ajunseră acolo. După cum stătea Ela, între împrejmuire şi mama ei, care îşi ţinea capul în mâini, Ender înţelese că Novinha încercase deja să sară dincolo pentru a ajunge la fiul ei. Acum plângea şi striga spre eclass="underline"
— Miro! Miro, cum de-ai putut face aşa ceva, cum te-ai urcat pe…? iar Ela încerca s-o calmeze.
De cealaltă parte a gardului se aflau patru purceluşi uimiţi. Ouanda tremura de spaimă pentru viaţa lui Miro, dar mai avea atâta prezenţă de spirit încât să-i spună câteva lucruri pe care el nu avea cum să le vadă:
— Au venit Ceşti, Săgeată, Uman şi Mâncătorul-de-Frunze. Ultimul încearcă să-i înduplece pe ceilalţi să-l sădească pe Miro. Cred că acum ştiu ce înseamnă asta, dar nu e nici un pericol. Uman şi Mandachuva i-au convins să n-o facă.
— Dar tot nu rezolvă problema, observă Ender. De ce a făcut Miro ceva atât de nesăbuit?
— Ne-a explicat Mandachuva pe drum. Purceluşii mestecă fire de capim, care au un efect anestezic. Pot să sară gardul oricând vor. Evident că fac asta de ani de zile. S-au gândit că noi nu trecem dincolo fiindcă ne supunem legii. Acum au aflat că iarba nu are acelaşi efect asupra noastră.
Ender se apropie de gard.
— Uman, rosti el.
Uman făcu un pas în faţă.
— Există o posibilitate ca noi să facem gardul inofensiv. Dacă procedăm astfel, intrăm în război cu fiinţele umane de pe celelalte lumi. Înţelegi asta? Oamenii de pe Lusitania şi purceluşii, împreună, în conflict cu restul fiinţelor umane.
— Oh, făcu Uman.
— O să câştigăm? întrebă Săgeată.
— Poate că da, spuse Săvârşitorul. Dar poate că nu.
— Ne dai nouă matca? întrebă Uman.
— Întâi trebuie să discut cu soţiile.
Purceluşii înlemniră.
— Despre ce vorbiţi? se interesă episcopul.
— Trebuie să mă întâlnesc cu soţiile, continuă Săvârşitorul, pentru că vreau să încheiem un tratat. Un pact. O serie de reguli între noi. Mă înţelegeţi? Fiinţele umane nu pot trăi după legile voastre, iar voi nu puteţi trăi după ale noastre, dar dacă vrem să convieţuim paşnic, fără gard între noi, dacă vreţi să o las pe matcă să trăiască printre voi ca să vă ajute şi să vă înveţe, atunci trebuie să ne faceţi unele promisiuni şi să le respectaţi. Pricepeţi?
— Pricep, spuse Uman. Dar nici nu-ţi închipui ce-mi ceri când zici că vrei să tratezi cu soţiile. Ele nu-s la fel de inteligente ca fraţii.
— Dar ele iau toate hotărârile, e adevărat?
— Sigur, răspunse Uman. Doar sunt păstrătoarele mamelor, nu? Te avertizez, e periculos să vorbeşti cu soţiile. Mai ales pentru tine, fiindcă te preţuiesc tare mult.
— Dacă deconectăm gardul, trebuie să vorbesc cu ele. Dacă nu, gardul rămâne iar Miro moare şi va trebui să ne supunem ordinelor Congresului ca toate fiinţele umane să părăsească Lusitania.
Nu le mai spuse că toţi oamenii riscau să fie ucişi. Rostea întotdeauna adevărul, dar nu întotdeauna întreg.
— Te voi duce la soţii.
Mâncătorul-de-Frunze păşi către el şi, batjocoritor, îşi plimbă palma pe pântecul lui Uman.
— Ţi-au dat un nume potrivit, zise el. Tu eşti uman, nu noi. Apoi dădu să pornească în goană, dar Săgeată şi Ceşti îl opriră.
— Te voi duce, repetă Uman. Acum distruge gardul şi salvează-l pe Miro.
Săvârşitorul se întoarse spre episcop.
— Nu eu iau hotărârea, se feri episcopul. Bosquinha.
— Am jurat în faţa Congresului Stelar, spuse Bosquinha, dar îmi voi călca jurământul chiar în clipa asta pentru că vreau să salvez viaţa poporului meu. Propun să dezactivăm gardul şi să încercăm să scoatem un folos din revolta noastră.
— Dacă putem să le ţinem predici purceluşilor… zise episcopul.
— Voi întreba când mă voi întâlni cu soţiile, spuse Săvârşitorul. Nu-ţi pot promite mai mult de-atât.