— Priviţi, spuse Ender.
Ajunşi la marginea unui luminiş, purceluşii se opriseră cu spatele la grupul de oameni. Ender, Ouanda şi Ela îi ajunseră din urmă şi se uitară peste capetele lor la poiana scăldată de razele lunii. Era un spaţiu foarte întins, cu pământul bătătorit şi lipsit de vegetaţie. Pe marginea poienii se aflau aliniate câteva case de buşteni, iar în mijloc se ridica un copac uriaş cum nu mai văzuseră până atunci.
Copacul părea să se mişte.
— E plin de macios, spuse Ouanda.
— Nu-s macios, o contrazise Uman.
— Trei sute douăzeci, le reaminti Mandachuva.
— Frăţiori, interveni Săgeată.
— Şi mămici, adăugă Ceşti.
— Dacă o să le faceţi vreun rău, spuse Mâncătorul-de-Frunze, o să vă ucidem fără să vă sădim şi o să doborâm copacul vostru.
— N-o să le facem nici un rău, îl asigură Ender.
Purceluşii nu mai înaintaseră nici un pas spre poiană. Aşteptară până când, într-un târziu, în casa cea mai mare, pe latura opusă, se văzu o mişcare. Dinăuntru apăru un purceluş, mai înalt decât oricare dintre cei pe care-i întâlniseră până în clipa aceea.
— O soţie, murmură Mandachuva.
— Cum o cheamă? întrebă Ender.
Purceluşii se întoarseră spre el şi-l priviră cu ochi mari.
— Nu ne spun nouă cum le cheamă, explică Mâncătorul-de-Frunze.
— Chiar dacă au nume, adăugă Ceşti.
Uman îl trase pe Ender deoparte pentru a-i putea şopti la ureche:
— Noi îi spunem Urlătoarea, dar niciodată în preajma unei soţii.
Femela îi privi şi apoi cântă — nu exista alt cuvânt pentru a descrie curgerea armonioasă a vocii ei — o propoziţie sau două în limba soţiilor.
— Trebuie să te duci acolo, spuse Mandachuva. Tu, Vorbitorule.
— Singur? Prefer să le am pe Ouanda şi pe Ela cu mine.
Mandachuva vorbi cu glas tare în limba soţiilor; suna ca o gâlgâială.
În comparaţie cu vocea femelei. Urlătoarea răspunse scurt, cântând din nou.
— Spune că pot să te însoţească. Zice că sunt femele, nu-i aşa? Nu se complică să facă deosebirea dintre fiinţele omeneşti şi micuţi.
— Încă ceva. Să vină măcar unul dintre voi ca interpret. Sau poate ştie Esenţiala?
Mandachuva transmise cererea lui Ender. Răspunsul veni laconic şi Mandachuva nu părea prea încântat de el. Refuză să-l traducă. În schimb, Uman îi explică lui Ender:
— Zice că poţi avea orice interpret doreşti atâta vreme cât sunt eu acela.
— Atunci am vrea să te avem pe tine ca interpret.
— Trebuie să intri primul în locul naşterii, preciză Uman. Tu eşti cel invitat.
Ender păşi în spaţiul liber şi luminat de razele lunii. Le auzi pe Ela şi pe Ouanda urmându-l şi pe Uman depănând iute din picioare. Acum reuşi să vadă că Urlătoarea nu era singura femelă prezentă. În uşile caselor se vedeau şi alte siluete.
— Câte sunt? întrebă el.
Uman nu răspunse. Ender se întoarse către eclass="underline"
— Câte soţii sunt? repetă el întrebarea.
Uman se încăpăţână să nu-i răspundă. N-o făcu decât atunci când Urlătoarea cântă din nou, mai tare şi pe un ton de comandă. În cele din urmă, Uman îi traduse:
— Mărturisitorule, în locul naşterilor vorbeşti doar când o soţie te întreabă ceva.
Ender dădu grav din cap, apoi se duse înapoi la marginea luminişului, unde aşteptau ceilalţi masculi. Ouanda şi Ela îl urmară. O auzi pe Urlătoare cântând, iar acum înţelese de ce o numeau aşa: vocea ei era atât de puternică încât făcea să se cutremure copacii. Uman îl ajunse şi-l trase de haină.
— Întreabă de ce ai plecat; nu ţi s-a îngăduit să te mişti de acolo. Vorbitorule, rău ai făcut, acum e foarte furioasă.
— Spune-i că n-am venit să dau sau să primesc ordine. Dacă nu mă tratează ca pe un egal, atunci nici eu n-o voi face.
— Nu pot să-i spun asemenea vorbe.
— Atunci o să se mire în veci de ce-am plecat, e bine?
— Dar e o mare onoare să fii chemat între soţii!
— Vorbitorul în numele Morţilor se simte onorat să le viziteze.
Uman rămase nemişcat câteva momente, împietrit de teamă, apoi se întoarse şi strigă spre Urlătoare.
Tăcu şi ea. În poiană nu se mai auzea nici un sunet.
— Sper că ştii ce faci, Vorbitorule, murmură Ouanda.
— Improvizez şi eu, recunoscu el. Cum crezi că va reacţiona?
Ouanda nu-i răspunse.
Urlătoarea intră în casa cea mare construită din buşteni. Ender se întoarse şi pomi înspre pădure, dar glasul Urlătoarei răsună aproape concomitent cu gestul lui.
— Îţi ordonă să aştepţi, traduse Uman.
Ender nu-şi rări pasul şi în câteva clipe ajunse lângă ceilalţi purceluşi.
— Dacă mă roagă să mă întorc s-ar putea să o ascult. Dar trebuie să-i spui că n-am venit nici să dau, nici să primesc porunci.
— Nu pot, spuse Uman.
— De ce?
— Dă-mi voie, interveni Ouanda. Uman, ce înseamnă asta? Nu poţi să-i spui fiindcă te temi sau nu există cuvinte?
— Nu-s cuvinte pentru ca un frate să-i vorbească poruncitor unei soţii ori pentru ca ea să-l roage. Vorbele nu-s făcute pentru a fi folosite aşa cum vreţi voi.
Ouanda îi zâmbi lui Ender:
— Nu e vorba de obiceiuri, Vorbitorule. Limba e de vină.
— Uman, ele înţeleg limba voastră? întrebă Ender.
— În locul naşterilor nu se poate folosi limba masculilor, explică Uman.
— Atunci spune-i că vorbele mele nu pot fi traduse în limba soţiilor, ci numai în cea a masculilor, şi anunţ-o că eu… o rog… să-ţi permită să tălmăceşti spusele mele în limba voastră.
— Vorbitorule, ne faci o mulţime de necazuri. Uman se întoarse şi vorbi din nou cu Urlătoarea.
Poiana se umplu brusc de sunetele limbii soţiilor, mai bine de zece cântece diferite, ca şi cum ar fi fost un cor pe mai multe voci:
— Vorbitorule, spuse Ouanda, acum ai încălcat aproape toate regulile practicii antropologice.
— Care mi-a scăpat?
— Nu ştiu, dar tot e bine că încă n-ai ucis-o pe vreuna dintre soţii.
— Din păcate ai uitat că nu mă aflu aici în calitate de om de ştiinţă care îi studiază. Am venit ca ambasador, pentru a încheia un tratat cu ei.
Soţiile tăcură la fel de brusc precum începuseră să cânte. Urlătoarea ieşi din casa ei şi merse până în mijlocul poienii, unde se opri foarte aproape de copacul uriaş. Cântă.
Uman îi răspunse în limba fraţilor. Ouanda traduse în şoaptă:
— Îi comunică spusele tale despre tratamentul egal.
Soţiile izbucniră din nou într-o cacofonie de cântece.
— Cum crezi că vor reacţiona? întrebă Ela.
— De unde să ştiu? răspunse Ouanda. Am venit aici tot atât de des ca şi tine.
— Eu cred că vor înţelege şi vor accepta condiţiile mele, spuse Ender.
— De ce eşti atât de convins? nu se lăsă Ouanda.
— Fiindcă am coborât din cer şi sunt Vorbitor în numele Morţilor.
— Nu te crede marele zeu alb, îl avertiză Ouanda. Nu dă întotdeauna rezultate.
— Nu sunt Pizzarro.
Jane îi murmură chiar atunci în ureche:
— Am început să înţeleg limba soţiilor. Elementele de bază ale limbii masculilor se găseau în notele lui Pipo şi Libo, iar traducerile lui Uman îmi sunt de mare folos. Limba soţiilor e strâns înrudită cu cea a masculilor, doar că pare mai arhaică, mai aproape de rădăcini. Are multe forme vechi şi toate formulele de adresare de la femelă la mascul sunt la modul imperativ, în vreme ce formele de adresare inversă sunt la modul implorator. În limba soţiilor cuvântul pentru frate pare a fi înrudit cu cel folosit în limba masculilor pentru macio, viermele de copac. Dacă acesta e cumva limbajul dragostei, e de mirare că reuşesc să se reproducă.