Vorbitor în numele morţilor [Speaker for the Dead - ro]

— Dar asta e şi mai grav, nu? spuse Novinha. Înseamnă că obişnuiesc să se eviscereze unii pe alţii de vii. Privi către ceilalţi copaci ai pădurii care începea din vârful dealului şi se întrebă câţi dintre ei îşi aveau rădăcinile scăldate în sânge.

Pipo transmise raportul prin ansiblu, iar computerul nu-i făcu greutăţi în stabilirea nivelului de prioritate. Lăsă la latitudinea comitetului de supraveghere să hotărască dacă trebuie sau nu să întrerupă contactul cu purceluşii. Comitetul nu avea cum să identifice vreo eroare fatală. „Este imposibil să ascundem relaţiile dintre sexele umane, pentru că s-ar putea ca într-o bună zi postul de xenolog să fie ocupat de o femeie”, scria în raport, „şi nu putem detecta nici un moment în care nu aţi acţionat raţional şi prudent. Concluzia noastră provizorie este că aţi devenit, fără voia voastră, martori la o luptă pentru putere care s-a încheiat cu înfrângerea lui Rădăcină şi ar trebui să reluaţi contactele cu toată prudenţa ce se impune.”

Asta îl dezvinovăţea cu totul, dar nu-i era uşor să facă uitată amărăciunea. Libo crescuse cunoscându-i pe purceluşi ori măcar auzindu-l pe tatăl său vorbind despre ei. Pe Rădăcină îl cunoştea mai bine decât pe oricare dintre semenii săi umani, cu excepţia familiei şi a Novinhei. Trecură zile în şir până când Libo se întoarse la Staţiunea zenadorilor, săptămâni întregi până să intre din nou în pădure. Purceluşii nu dădură de înţeles că pentru ei se schimbase ceva; ba dimpotrivă, erau chiar mai deschişi şi mai prietenoşi decât înainte. Nici unul nu aduse vorba despre Rădăcină, cu atât mai puţin Pipo şi Libo. Se produseră însă schimbări în purtarea oamenilor. Pipo şi Libo nu se mai îndepărtau la mai mult de câţiva paşi unul de altul atunci când se aflau printre pequeninos.

Sentimentele de suferinţă şi de remuşcare trăite în acea zi îi făcură pe Libo şi pe Novinha să depindă şi mai mult unul de celălalt, ca şi cum întunericul îi lega mai strâns decât lumina. Purceluşii li se păreau acum primejdioşi şi nesiguri, exact aşa cum fusese dintotdeauna tovărăşia oamenilor şi, oricât de des încercau să se asigure unul pe altul, între Pipo şi Libo rămase fără răspuns întrebarea dacă vreunul dintre ei era vinovat cu ceva. Prin urmare, singurul reazem sigur şi de neclintit din viaţa lui Libo deveni Novinha, iar el deveni acelaşi lucru pentru ea.

Chiar dacă Libo avea mamă şi fraţi iar Pipo şi Libo mergeau întotdeauna acasă la restul familiei lor, Novinha şi Libo se purtau de parcă Staţiunea zenadorilor ar fi fost o insulă unde Pipo rămânea un Prospero iubitor, dar mereu îndepărtat Pipo se întreba: „Pequeninos sunt precum Ariel care-i conduce spre fericire pe tinerii care se iubesc, sau sunt nişte mici Calibani greu de stăpânit şi arzând de nerăbdare să ucidă?”

După câteva luni, moartea lui Rădăcină se topi în amintire şi râsul le reveni pe chipuri, deşi probabil că nu mai era la fel de senin ca înainte. Când împliniră şaptesprezece ani, Libo şi Novinha erau atât de siguri unul de celălalt încât se obişnuiseră să discute despre ce vor face împreună peste cinci, zece sau douăzeci de ani. Pipo nu făcu niciodată efortul de a se interesa de planurile lor de căsătorie. „În fond”, se gândi el, „studiază biologie de dimineaţa până seara. Până la urmă vor apela la strategii de reproducere stabile şi acceptabile din punct de vedere social.” Până atunci însă îi era suficient să vadă că amândoi se întrebau neîncetat când şi cum se împerecheau pequeninos, ţinând seama de faptul că masculii nu aveau nici un organ reproductiv vizibil. Speculaţiile lor în legătură cu modul în care pequeninos îşi amestecau materialele genetice se terminau invariabil cu glume atât de scârboase încât Pipo trebuia să dea dovadă de o stăpânire de sine ieşită din comun ca să pretindă că le găsea amuzante.

Aşa se face că în cursul celor câţiva ani, parcă prea scurţi, Staţiunea zenadorilor deveni locul unei apropieri sincere dintre doi tineri sclipitori care altfel ar fi fost condamnaţi să trăiască într-o singurătate rece. Nici unul dintre ei nu bănuia că idila lor va sfârşi brusc şi pentru totdeauna, în împrejurări care aveau să zguduie toate cele O Sută de Lumi.

Totul se petrecu simplu, pe neaşteptate. Novinha analiza structura genetică a trestiei infestate de muşte pe care o recoltase de pe malul râului şi constată că acelaşi corpuscul subcelular care dăduse naştere Descoladei era prezent şi în celulele trestiei. Proiectă alte câteva structuri celulare în aer, deasupra terminalului de computer, şi le roti. Toate conţineau agent Descolada.

Îl strigă pe Pipo, care corecta transcrieri ale vizitei pe care o făcuseră la pequeninos în ziua precedentă. Computerul rulă comparaţiile fiecăreia dintre celulele din care avea mostre. Indiferent de funcţiile ei, indiferent de specia de la care era prelevată, fiecare celulă extraterestră conţinea corpusculul Descoladei, iar computerul stabili că ele erau absolut identice în ceea ce privea proporţiile chimice.

Novinha se aştepta ca Pipo să dea aprobator din cap, să-i spună că i se părea interesant şi poate să emită chiar o ipoteză. Dar el se aşeză pe scaun şi rulă acelaşi test încă o dată, întrebând-o cum funcţiona comparaţia făcută de computer şi apoi ce producea corpusculul Descolada.

— Mama şi tata n-au reuşit să descopere ce declanşa procesul acesta, dar corpusculul Descolada eliberează această proteină neînsemnată — presupun că-i o pseudo-proteină de fapt — care atacă moleculele genetice, începând de la un capăt şi desfăcând cele două şiruri de molecule exact pe mijloc. De aceea au şi numit-o Descolada — descolador — ea desface ADN-ul din celula umană.

— Arată-mi cum funcţionează în celulele extraterestre.

Novinha puse în mişcare simularea.

— Nu, nu numai molecula genetică — întregul mediu al celulei.

— E doar în nucleu, spuse ea.

Lărgi câmpul pentru a include mai multe variabile. Computerul lucra mai încet, întrucât cerceta în fiecare secundă milioane de aranjamente aleatorii ale materialelor nucleare. Când molecula genetică a trestiei se desfăcu, apărură câteva proteine mari din mediul ambient, care se legară de şirurile rămase deschise. La oameni, ADN-ul încearcă să se recombine, dar proteinele se fixează şi ele în mod aleatoriu, şi atunci celulele parcă înnebunesc una după alta. Uneori trec în mitoză, ca în cazul cancerului, alteori mor. Mai important e că în cazul omului corpusculii Descolada se reproduc nebuneşte şi trec de la o celulă la alta. Bineînţeles că organismele extraterestre le posedă deja.

Dar pe Pipo nu-l interesau vorbele ei. Când descolador-ul terminase cu moleculele genetice ale trestiei, privi celulele una câte una.

— Nu numai că-i semnificativ, e la fel, constată el. E acelaşi lucru!

Novinha nu-şi dădu seama imediat ce observase Pipo. Ce era la fel cu ce? Şi nici nu mai avu timp să întrebe. Pipo se ridicase deja de pe scaun, îşi luase grăbit haina şi pornise spre uşi. Afară era lapoviţă. Pipo se oprise doar ca să strige peste umăr:

— Spune-i lui Libo să nu se deranjeze să vină după mine. Până mă întorc, arată-i doar simularea aceea ca să vezi dacă şi el îşi dă seama despre ce este vorba. O să priceapă, e răspunsul la marea întrebare. Răspunsul care explică totul.

— Spune-mi-l!

El se mulţumi să râdă.

— Să nu trişezi. Dacă nu înţelegi, are să-ţi spună Libo.

— Unde pleci?

— Să-i întreb pe purceluşi dacă am dreptate, unde crezi? Dar ştiu că am, chiar dacă vor încerca să mă mintă. Dacă nu mă întorc peste o oră, înseamnă că am alunecat şi mi-am rupt piciorul.