Ender zâmbi. Era bine că Jane îi vorbea din nou şi că se putea bizui pe ajutorul ei.
Îşi dădu seama că Mandachuva o întrebase ceva pe Ouanda, pentru ca auzi răspunsul ei şoptit:
— Ascultă nestemata din ureche.
— Aceea e matca? întrebă Mandachuva.
— Nu, răspunse Ouanda. E un… Se chinui să găsească un cuvânt potrivit. E un computer. O maşină cu voce.
— Pot să primesc şi eu una?
— Într-o zi, da, spuse Ender în locul Ouandei pentru a o scuti de efortul de a găsi un răspuns mulţumitor.
Soţiile tăcură şi vocea Urlătoarei răsună din nou. Imediat după aceea, masculii începură să se agite, sărind pe vârfurile picioarelor. Jane îi susură în ureche:
— Vorbeşte chiar ea în limba masculilor.
— E o zi cu adevărat mare, mormăi Săgeată, dacă soţiile vorbesc limba masculilor în locul ăsta. Nu s-a mai întâmplat până acum.
— Te invită să vii, spuse Uman. Ca o soră pe un frate.
Ender porni imediat spre mijlocul luminişului şi se apropie de soţie. Cu toate că era mai înaltă decât masculii, avea cu aproape cincizeci de centimetri mai puţin decât Ender, aşa că se văzu obligat să îngenungheze. Se aflau faţă în faţă.
— Îţi sunt recunoscător pentru bunătatea ce mi-o arăţi, spuse Ender.
— Asta aş putea s-o spun în limba soţiilor, comentă Uman.
— Oricum, spune-o în limba ta, îl îndemnă Ender.
Uman se supuse. Urlătoarea întinse o mână şi-i atinse pielea netedă a frunţii, barba aspră, buzele. Ender închise ochii, dar nu se clinti când ea îşi trecu delicat degetele peste pleoapele lui.
Urlătoarea spuse câteva cuvinte.
— Tu eşti sfântul Vorbitor? traduse Uman.
Jane corectă traducerea:
— A adăugat cuvântul sfânt.
Ender îl privi pe Uman drept în ochi.
— Nu sunt sfânt.
Uman înlemni.
— Spune-i.
Îl privi contrariat, agitat, apoi se gândi că Vorbitorul era mai puţin primejdios decât Urlătoarea.
— N-a spus ea sfânt.
— Să-mi traduci cât se poate de exact ce zice, îl sfătui Ender.
— Dacă nu eşti sfânt, cum de-ai ştiut atât de bine ce a spus? întrebă Uman.
— Te rog să fii cinstit şi corect, şi cu mine şi cu ea.
— Voi tălmăci cât mai bine ce spune ea, îi promise Uman. Dar ea aude vocea mea redând vorbele tale. Va trebui să le rostesc cu grijă.
— Am nevoie de fidelitate, spuse Ender. Să nu te temi. E important să audă exact ce spun. Comunică-i asta: o rog să te ierte că-i vorbeşti nepoliticos, dar eu sunt un framling necioplit şi trebuie să afle precis ce zice ea.
Uman îşi dădu ochii peste cap de mirare, dar se întoarse spre Urlătoare şi traduse.
Urlătoarea îi răspunse scurt. Uman traduse în Esenţială:
— Zice că nu are capul cioplit din rădăcină de merdona. Sigur că înţelege.
— Spune-i că noi, fiinţele umane, n-am văzut niciodată un copac atât de mare. Roag-o să ne explice ce fac ea şi celelalte soţii cu el.
Ouanda se îngrozi.
— Mergi direct la ţintă, nu-i aşa?
Dar când Uman traduse cuvintele Săvârşitorului, Urlătoarea se duse imediat lângă copac, îl atinse şi începu să cânte.
Stând mai aproape de copac, acum reuşiră în sfârşit să vadă vălmăşagul de creaturi ce se vânzoleau pe scoarţă. Majoritatea nu măsurau mai mult de cinci centimetri lungime. Aveau un vag aspect de fetuşi, deşi corpurile lor rozalii erau acoperite cu o idee de blană închisă la culoare. Ţineau ochii deschişi. Se căţărau unii peste alţii, luptându-se să-şi croiască drum lângă una dintre petele de pastă lipicioasă de pe scoarţa copacului.
— Pastă de ştir, remarcă Ouanda.
— Copiii, preciză Ela.
— Nu-s copii, explică Uman. Au crescut cât să poată merge.
Ender se apropie şi mai mult de trunchi şi întinse mâna. Urlătoarea încetă brusc să mai cânte, dar el nu renunţă. Atinse coaja cu degetele în apropierea unui pui de purceluş. În urcuşul lui, acesta pipăi mâna şi se căţără pe ea, agăţându-se cu ghearele.
— Pe acesta îl ştii pe nume? întrebă Ender.
Înspăimântat, Uman traduse în grabă, apoi îi reproduse răspunsul Urlătoarei:
— E un frate de-al meu. Nu va primi nume decât atunci când va putea merge în două picioare. Tatăl lui e Rădăcini.
— Iar mama? întrebă Ender.
— A, mamele nu au niciodată nume, spuse Uman.
— Întreab-o.
Uman se supuse. Ea îi dădu răspunsuclass="underline"
— Spune că mama lui a fost foarte puternică şi curajoasă. S-a îngrăşat purtându-şi cei cinci copii. Uman îşi şterse fruntea. A fost destul de grasă ca să-i hrănească pe toţi.
— Mama îi aduce pasta cu care se hrăneşte?
Uman îl privi îngrozit.
— Vorbitorule, nu pot spune asta. În nici o limbă.
— De ce nu?
— Ţi-am explicat. A fost îndeajuns de grasă ca să-i hrănească pe cei cinci micuţi. Pune-l la loc pe frăţior şi las-o pe soţie să-i cânte copacului.
Ender îşi puse din nou mâna pe trunchi şi frăţiorul se târî mai departe pe scoarţă. Urlătoare îşi reluă cântecul. Ouanda îl fulgeră pe Vorbitor cu o privire încărcată de reproş pentru gestul lui impulsiv, dar Ela părea emoţionată.
— Nu înţelegi? Nou-născuţii se hrănesc cu trupul mamei lor.
Dezgustat, Ender se trase înapoi.
— Cum poţi să afirmi una ca asta? întrebă Ouanda.
— Uită-te la ei cum foşgăie pe copac, la fel ca şi macios. Ei şi macios trebuie să fi fost rivali. Ela arătă către o porţiune din trunchi nepătată de ştir. Copacul secretă o sevă. Uite, prin crăpăturile astea. Înainte de apariţia Descoladei trebuie să fi existat insecte care se hrăneau cu seva, iar macios şi puii de purceluş se băteau să le mănânce. De aceea au reuşit purceluşii să-şi amestece moleculele genetice cu aceşti copaci. Nu numai că aici trăiesc copiii, dar adulţii trebuie să se urce pe trunchiuri ca să îndepărteze viermii macios. Chiar când existau multe alte surse de hrană, erau legaţi de copaci prin toate ciclurile de viaţă. Cu mult înainte de a deveni copaci…
— Noi studiem societatea purceluşilor, o întrerupse nerăbdătoare Ouanda, nu îndepărtatul lor trecut evolutiv.
— Iar eu am început negocieri dificile, completă Ender. De aceea vă rog să păstraţi liniştea şi să aflaţi tot ce se poate fără a transforma vizita într-un seminar.
Cântecul atinse apogeul; în scoarţa copacului apăru o crăpătură.
— Doar n-o să dărâme şi copacul acesta din pricina noastră?! exclamă speriată Ouanda.
— Îi cere copacului să-şi deschidă inima. Uman îşi duse o mână la frunte. Acesta e copacul-mamă, singurul din pădurea noastră. Nu trebuie să i se întâmple ceva rău, altfel toţi copiii noştri se vor naşte din alţi copaci, iar taţii noştri vor muri.
Glasului Urlătoarei i se adăugară vocile celorlalte soţii şi curând în trunchiul copacului-mamă se căscă o gaură largă. Ender făcu câţiva paşi şi rămase în faţa găurii. Înăuntru era prea întuneric şi nu putea să vadă nimic.