Ela îşi scoase lanterna de la centură şi i-o întinse. Cu o mişcare zvâcnită, Ouanda o apucă pe Ela de încheietură.
— Un obiect industrial! Nu ai voie să aduci aici aşa ceva.
Ender luă calm lanterna din mâna Elei.
— Gardul nu mai există, spuse el, şi acum putem să desfăşurăm cu toţii Activităţi Suspecte. Îndreptă lanterna spre sol şi apăsă pe buton, apoi mai slăbi şi dispersă fasciculul luminos. Soţiile începură să murmure, iar Urlătoarea îl atinse pe Uman pe pântec.
— Le-am povestit că puteţi face lumină de lună noaptea, explică el. Le-am spus că purtaţi astfel de lucruri la voi.
— Fac vreun rău dacă las lumina asta să pătrundă în inima copacului-mamă?
Uman o întrebă pe Urlătoare, iar ea întinse mâna după lanternă. Ţinând-o apoi în mâinile tremurânde, cântă blând şi o îndreptă spre copac astfel că razele de lumină pătrunseră în deschizătură. Tresări aproape imediat şi îndreptă fasciculul în altă direcţie.
— Strălucirea le orbeşte, spuse Uman.
Jane îi şopti lui Ender:
— Sunetul vocii ei este amplificat ca un ecou înăuntrul copacului. Când a pătruns lumina, ecoul a modulat, provocând o armonică superioară şi o alterare a sunetului. Copacul a răspuns folosind sunetul vocii Urlătoarei.
— Tu poţi vedea, şopti Ender.
— Îngenunchează şi du-mă cât mai aproape, apoi plimbă-mă prin dreptul deschizăturii.
Ender se supuse şi îşi mişcă uşor capul prin dreptul găurii, permiţând urechii să aibă un unghi convenabil spre interior. Jane descrise ceea ce vedea. Ender rămase mult timp în genunchi fără să se clintească. Într-un târziu, se întoarse către ceilalţi să le explice:
— Mămicile. Înăuntru sunt mămicile. Cele gravide. N-au decât patru centimetri lungime. Una dintre ele naşte.
— Vezi cu nestemata aceea? întrebă Ela.
Ouanda îngenunche alături de el, încercând să vadă înăuntru, dar fără să reuşească.
— Un dimorfism sexual incredibil. Femelele ajung la maturitate sexuală în pruncie, nasc şi mor. Apoi îl întrebă pe Uman: Toţi micuţii de afară sunt fraţi?
Uman repetă întrebarea pentru Urlătoare. Ea duse mâna către un loc de lângă deschizătură şi luă un prunc destul de mare. Cântă câteva cuvinte explicative.
— Aceea e o tânără soţie, traduse Uman. Se va alătura celorlalte soţii pentru a îngriji de copii când va avea vârsta potrivită.
— E numai una? întrebă Ela.
Săvârşitorul tresări şi se ridică.
— Aceea e sterilă, altfel n-ar lăsa-o să se împerecheze. Nu se poate să fi avut copii.
— De ce nu? întrebă Ouanda.
— Nu există canal de naştere, explică Ender. Pruncii mănâncă din corpul mamei ca să iasă.
Ouanda murmură o rugăciune. Cu toate acestea, Ela deveni mai curioasă ca oricând.
— Fascinant, spuse ea. Dar cum se împerechează dacă sunt atât de mici?
— Le ducem noi la taţi, spuse Uman. Dar ce credeaţi? Taţii nu pot veni aici, nu e limpede?
— Taţii, spuse Ouanda. Aşa sunt numiţi cei mai veneraţi copaci.
— Exact, aprobă Uman. Taţii sunt maturi pe coajă. Îşi pun praful pe coajă, în sevă. Noi ducem mămica la tatăl pe care îl aleg soţiile. Ea se târâie pe scoarţă şi praful din sevă pătrunde în pântecul ei şi o umple cu micuţi.
Fără să scoată o vorbă, Ouanda arătă cu degetul către protuberanţele perceptibile de pe pântecul lui Uman.
— Da, spuse el. Sunt cărăuşii. Fratele onorat în felul acesta o pune pe mămică pe unul dintre cărăuşi, iar ea se ţine foarte strâns tot drumul până la tată. Îşi atinse pântecul. E cea mai mare bucurie pe care o avem în a doua viaţă. Dacă am putea, am duce mămicile în fiecare noapte.
Urlătoarea cântă lung şi cu forţă, iar despicătura din copacul-mamă începu din nou să se închidă.
— Toate femelele şi mămicile acelea sunt fiinţe înzestrate cu raţiune? întrebă Ela.
Erau cuvinte necunoscute de Uman.
— Sunt treze? întrebă Ender.
— Sigur, răspunse Uman.
— Vrea să ştie dacă mămicile gândesc, explică Ouanda. Înţeleg limba?
— Ele? făcu Uman. Nu, nu-s cu nimic mai inteligente decât cabras şi doar puţin mai deştepte decât macios. Ştiu doar trei lucruri: să mănânce, să se târâie şi să se agaţe de cărăuş. Cele de pe scoarţă încep acum să înveţe. Eu îmi aduc aminte cum mă târam pe scoarţa copacului-mamă. Deci atunci aveam memorie. Sunt totuşi unul dintre puţinii care au amintiri atât de vechi.
Nechemate, în ochii Ouandei apărură lacrimi.
— Toate mamele se nasc, se împerechează, dau naştere la rândul lor, mor şi toate aste în pruncie. Nici nu ştiu că trăiesc.
— Acesta e un exemplu de dimorfism sexual împins până la o limită ridicolă, constată Ela. Femelele ating maturitatea sexuală de timpuriu, iar masculii foarte târziu. Mi se pare o ironie că toate femelele dominatoare sunt sterile. Ele conduc tribul şi totuşi genele lor nu pot fi transmise…
— Ela, spuse Ouanda, ce-ar fi dacă am găsi o modalitate de a permite mămicilor să aibă copii fără să fie devorate? O operaţie cezariană. Creăm un aliment bogat în proteine ca substitut pentru cadavrul mamei. N-am putea proceda în aşa fel încât femelele să ajungă la maturitate?
Ela nu mai apucă să răspundă. Ender le apucă pe amândouă de braţ şi le trase deoparte.
— Cum de îndrăzniţi? şopti el. Ce-aţi zice dacă ei ar descoperi o cale de a face fetiţele să conceapă şi să poarte copii care să se hrănească din cadavrul mamei?
— Ce tot vorbeşti acolo? întrebă Ouanda.
— Ce grozăvie! exclamă Ela.
— Nu ne aflăm aici ca să demolăm înseşi rădăcinile vieţii lor. Am venit să găsim o cale de a trăi pe această lume alături de ei. Peste o sută sau cinci sute de ani, după ce vor învăţa îndeajuns pentru a face singuri schimbări, ei vor hotărî dacă e cazul să modifice modul în care li se concep şi li se nasc copiii. Nu vă daţi seama ce s-ar întâmpla dacă, dintr-o dată, ar ajunge la maturitate tot atât de multe femele cât masculii? Ce să facă femelele? Mai mulţi copii tot nu pot avea, aşa e? Nu s-ar putea lua la întrecere cu masculii pentru a deveni taţi. La ce ar sluji?
— Dar mor fără să fi trecut prin viaţă…
— Sunt ceea ce sunt, conchise Ender. Ei vor decide ce schimbări să facă, nu voi, din perspectiva îngust-umană, în încercarea de a le face să aibă o viaţă deplină şi fericită ca noi.
— Ai dreptate, recunoscu Ela. Sigur, aşa e, iartă-mă.
Pentru Ela purceluşii nu erau un popor, ci o rasă extraterestră ciudată, iar ea se obişnuise să descopere că alte animale aveau modele inumane de viaţă. Ender înţelese că Ouanda era încă tulburată. Ea făcuse tranzacţia tipic ramen: concepea purceluşii drept noi în loc de ei. Accepta comportamentul bizar pe care-l văzuse, chiar uciderea tatălui ei, considerând că acesta se încadra într-un domeniu acceptabil de straneitate. Însemna că, în comparaţie cu Ela, Ouanda dovedea mai multă toleranţă şi înţelegere faţă de purceluşi şi astfel devenea mai vulnerabilă şi suferea mai mult atunci când constata comportamentul crud şi bestial al celor pe care îi considera prieteni.
Ender mai observă că după ani şi ani de contacte cu purceluşii, Ouanda deprinsese unul dintre obiceiurile lor: în clipe de încordare extremă, tot corpul îi devenea rigid. Îi reaminti de umanitatea ei luând-o de umăr cu un gest părintesc şi trăgând-o mai aproape.
Ouanda se mlădie uşor sub atingerea lui şi râse nervos, apoi vorbi cu glas scăzut: