— Ştii la ce mă tot gândesc? Mămicile au copii şi mor nebotezate.
— Dacă episcopul Peregrino îi va converti, puse Ender, poate că-l vor lăsa să stropească interiorul copacului-mamă cu apă sfinţită şi să rostească o rugăciune.
— Nu mă lua peste picior, şopti Ouanda.
— Dar vorbeam foarte serios. Deocamdată o să le cerem să se schimbe atât cât să putem trăi alături de ei, dar nimic mai mult. Iar noi ne vom schimba în aşa fel încât ei să suporte prezenţa noastră pe planetă. Trebuie să fii de acord cu asta, altfel gardul se reactivează, fiindcă le ameninţăm supravieţuirea.
Ela încuviinţă, dar Ouanda înţepeni din nou. Ender îşi înfipse degetele brusc şi brutal în umărul Ouandei. Înspăimântată, aprobă şi ea. Abia atunci Ender îşi slăbi strânsoarea.
— Iartă-mă, se scuză el, dar sunt ceea ce sunt. Dacă vrei, aşa i-a făcut Dumnezeu. Prin urmare, nu încerca să-i remodelezi după propria-ţi imagine.
Se întoarse la copacul-mamă. Urlătoarea şi Uman îl aşteptau.
— Iertaţi-mi întreruperea.
— Nu-i nimic, spuse Uman. I-am explicat ce-ai făcut.
Ender simţi un gol în stomac.
— Ce i-ai spus că facem?
— I-am zis că ele vor să le ajute pe mămici să semene mai mult cu fiinţele umane, însă tu ai afirmat că nu pot face aşa ceva, altfel ridici din nou gardul, şi că noi trebuie să rămânem micuţi, iar voi umani.
Ender zâmbi. Traducerea oglindea fidel adevărul, dar Uman dovedise precauţie şi nu intrase în detalii. Poate că soţiile îşi doreau ca mămicile să supravieţuiască naşterii fără să-şi dea seama de consecinţele unei asemenea schimbări aparent umanitare. Uman era un diplomat desăvârşit; spusese adevărul, dar omisese cu bună ştiinţă amănuntele interpretabile şi evitase astfel declanşarea unui conflict.
— Mda, făcu Ender. Dacă tot ne-am întâlnit, ar fi vremea să trecem la discuţii serioase.
Ender se aşeză pe pământ Urlătoarea se ghemui exact în faţa lui şi cântă câteva cuvinte.
— Zice că trebuie să ne învăţaţi tot ce ştiţi, să ne duceţi spre stele, să ne aduceţi matca şi să-i daţi băţul luminos cu care a venit această nouă fiinţă umană, altfel îi va trimite la miez de noapte pe fraţii din pădure ca să-i ucidă pe toţi oamenii în somn şi să-i spânzure deasupra pământului ca să nu mai dobândească cea de-a treia viaţă. Vizând îngrijorarea oamenilor, Uman îl atinse pe Ender pe piept. Nu, nu, trebuie să înţelegeţi. Asta nu înseamnă nimic. Aşa începem întotdeauna când vorbim cu alt trib. Crezi că suntem nebuni? Nu v-am ucide niciodată! Ne-aţi dat ştir, „Matca şi Hegemonul”, ne-aţi învăţat olăritul.
— Spune-i să-şi retragă ameninţările, altfel nu-i vom mai da nimic.
— Ţi-am spus, Vorbitorule, asta nu înseamnă…
— A rostit cuvintele şi eu nu mai discut cu ea dacă nu şi le retrage.
Uman i se adresă Urlătoarei. Ea sări în picioare şi dădu un ocol copacului-mamă, cu braţele ridicate şi cântând cu voce puternică.
— Se plânge mamei şi tuturor soţiilor că eşti un frate care nu-şi cunoaşte locul. Zice că te porţi nepoliticos şi că-i este imposibil să negocieze cu tine.
Ender dădu din cap.
— Da, întocmai. Acum am lămurit lucrurile şi ştim cum stăm.
Urlătoarea se aşeză din nou faţă în faţă cu el. De această dată vorbi în limba masculilor.
— Spune că nu va ucide niciodată oameni şi nici nu-i va lăsa pe fraţi sau pe alte soţii s-o facă. Zice să ţii minte că eşti de două ori mai înalt decât oricare dintre noi şi că ştii totul, în timp ce noi nu ştim nimic. S-a umilit destul ca să-i poţi vorbi?
Urlătoarea îl privea atentă, aşteptând încordată răspunsul lui.
— Da, acum putem începe.
Novinha îngenunche pe podea lângă patul lui Miro. Quim şi Olhado stăteau în spatele ei. Dom Cristão tocmai îi culca pe Grego şi pe Quara în camera lor. Acoperit de respiraţia şuierătoare şi chinuită a lui Miro, cântecul de leagăn îngânat cu voce falsă răzbătea până la ei ca un zvon depărtat.
Miro deschise ochii.
— Miro, exclamă Novinha.
El gemu.
— Miro, eşti acasă, în patul tău. Ai sărit gardul. Doctorul Navio spune că ai suferit leziuni pe creier. Nu ştiu dacă vătămarea e permanentă sau nu. S-ar putea să rămâi parţial paralizat. Dar trăieşti, Miro, şi Navio susţine că te poate ajuta să compensezi ceea ce s-ar putea să fi pierdut. Înţelegi? Nu-ţi ascund adevărul. Probabil că-ţi va fi greu o vreme, dar merită să încerci.
El gemu încetişor, dar nu era o exprimare a durerii. Se părea că încerca să vorbească şi nu reuşea.
— Miro, poţi să-ţi mişti falca? întrebă Quim.
Miro deschise gura şi apoi o închise.
Olhado ţinu mâna la un metru deasupra capului lui Miro şi o mişcă.
— Poţi să urmăreşti mişcarea mâinii mele?
Miro îşi rostogoli ochii. Novinha îl strânse de braţ.
— Ai simţit strângerea?
Miro gemu din nou.
— Închide gura din nou când vrei să spui nu şi deschide-o pentru da, îl sfătui Quim.
Miro închise gura şi scoase un „Mmm”.
În ciuda cuvintelor încurajatoare pe care i le spusese lui Miro, Novinha se simţea cuprinsă de disperare, fiindcă acesta era cel mai groaznic lucru ce i se întâmplase vreunuia dintre copiii ei. Când Lauro îşi pierduse ochii şi devenise Olhado — la început urâse porecla aceasta, dar acum o folosea şi ea — crezuse că ceva mai cumplit nici nu se putea. Dar Miro paralizat, neajutorat, incapabil să simtă măcar atingerea mâinii ei, asta era de nesuportat. La moartea lui Pipo trăise un anumit fel de durere, care nu semănase cu aceea provocată de pierderea lui Libo, iar dispariţia lui Marcao îi lăsase în suflet un regret imens. Îşi aminti de golul dureros pe care-l simţise atunci când privise cum mama şi tatăl ei fuseseră coborâţi în pământ. Totuşi nu exista chin mai mare decât să-şi vadă copilul suferind şi să nu-l poată ajuta cu nimic.
Se ridică, vrând să plece. Va plânge. Va plânge tăcut în altă cameră, să n-o vadă el.
— Mmm. Mmm. Mmm.
— Nu vrea să pleci, spuse Quim.
— Voi rămâne, dacă asta doreşti, dar trebuie să mai dormi. Navio ţi-a recomandat cât mai mult somn.
— Mmm. Mmm.
— Nu vreau nici să doarmă, constată Quim.
Novinha îşi înăbuşi impulsul de a se răsti la Quim, ca să-i arate că şi ea putea să audă răspunsurile lui Miro. Nu era însă momentul potrivit pentru a se certa. Pe de altă parte, Quim era cel care concepuse sistemul pe care-l folosea Miro pentru a comunica. Avea dreptul să se mândrească şi să pretindă că el e vocea lui Miro.
În felul acesta afirma că făcea parte din familie şi însemna că nu-i întorcea spatele după cele aflate astăzi în praça. Era modul în care-i arăta că o iartă, aşa că nu mai zise nimic.
— Poate că vrea să ne spună ceva.
— Mmm.
— Sau să întrebe ceva? sugeră Quim.
— Ma. Aa.
— Grozav, exclamă Quim. Dar cum să scrie dacă nu poate să-şi mişte mâinile?
— Sem problema, ghici Olhado. Prin scanare. Asta poate. Dacă-l ducem lângă terminal, facem literele să defileze pe ecran şi el o să zică da când apare litera de care are nevoie.
— O să dureze o veşnicie, se dezumflă Quim.
— Miro, vrei să încercăm? întrebă Novinha.
Voia.
Îl transportară în camera din faţă şi-l întinseră pe pat. Olhado orientă terminalul astfel încât să afişeze literele alfabetului în faţa lui Miro. Puse la punct un mic program care să facă fiecare literă să se aprindă câte o fracţiune de secundă. Îi trebuiră câteva încercări pentru a fixa durata de aprindere, adică una destul de lungă pentru ca Miro să poată scoate un sunet care să însemne litera asta înainte ca lumina să se mute la următoarea.