La rândul lui, Miro grăbi şi mai mult lucrurile, prescurtând cuvintele în mod deliberat.
— P-U-R-C-E.
— Purceluşii, spuse Olhado.
— Da, încuviinţă Novinha. De ce-ai vrut să treci peste gard şi să mergi la purceluşi?
— Mmmm!
— Pune o întrebare, mamă, o lămuri Quim. Nu vrea să răspundă.
— Aa.
— Vrei să ştii ce s-a întâmplat cu purceluşii care erau cu tine când ai sărit gardul? întrebă Novinha. S-au întors în pădure. Cu Ouanda, Ela şi Vorbitorul în numele Morţilor. Îi povesti repede despre discuţia din biroul episcopului, ce aflaseră despre purceluşi, dar mai ales ce hotărâseră să facă. În clipa în care a fost dezactivat gardul pentru a te salva pe tine, ne-am hotărât să ne răsculăm împotriva Congresului. Înţelegi, Miro? S-a terminat cu legile Comitetului. Din gard n-au rămas decât firele. Poarta va sta deschisă.
În ochii lui Miro apărură lacrimi.
— Asta era tot ce voiai să ştii? întrebă Novinha. Acum ar trebui să dormi.
„Nu”, spuse el. „Nu, nu, nu.”
— Aşteaptă puţin până i se limpezesc ochii, spuse Quim. După aceea mai facem o scanare.
— D-I-G-A-F-A-L.
— Diga ao Falante pelos Mortos, traduse Olhado.
— Ce trebuie să-i spunem Vorbitorului? întrebă Quim.
— Acum dormi, şi ne spui mai târziu, încercă Novinha. Nu se întoarce decât peste câteva ore. Negociază regulile care să guverneze relaţiile dintre noi şi purceluşi. Să nu mai ucidă oameni, aşa cum au făcut cu Pipo şi cu Li… cu tatăl tău.
Dar Miro refuză să doarmă. Continuă să-şi scrie mesajul prin scanare. Împreună, reuşiră să priceapă ce încerca el să comunice Vorbitorului prin intermediul lor. Înţeleseră că Miro voia ca ei să plece acum, înainte de încheierea negocierilor.
Novinha îi lăsă pe Dom Cristão şi pe Dona Cristã să aibă grijă de casă şi de cei mici. Înainte de a pleca, se opri lângă fiul ei cel mare. Efortul îl epuizase; ţinea ochii închişi şi respira regulat. Îi atinse o mână, o ţinu o clipă şi i-o strânse; ştia că el nu putea simţi atingerea ei, dar nu încercă să-l mângâie, ci să se consoleze.
Miro deschise ochii şi Novinha simţi cum degetele lui se strânseră încet, delicat, pe mâna ei.
— Am simţit, îi şopti. O să te faci bine.
Miro strivi câteva lacrimi sub pleoape. Novinha se ridică şi porni orbeşte spre uşă:
— Mi-a intrat ceva în ochi, îi spuse lui Olhado. Condu-mă până o să pot vedea iarăşi.
Quim se afla deja în preajma gardului.
— Poarta e prea departe! strigă el. Mamă, poţi să-l sari?
Reuşi, dar destul de greu.
— Fără îndoială că Bosquinha o să ne lase să facem o poartă şi aici, îl linişti ea.
Trecuse de miezul nopţii, iar Ouanda şi Ela simţeau că le cuprinde somnul. Ender era la fel de proaspăt. Tratând cu Urlătoarea ore în şir, fusese obligat să stea încordat; structura lui nervoasă reacţionase prompt, ajutându-l să rămână treaz şi chiar dacă s-ar fi dus acasă tot i-ar fi trebuit câteva ore ca să poată adormi.
Acum ştia mult mai precis ce voiau şi ce le trebuia purceluşilor. Pădurea le era cămin şi patrie; nici nu simţiseră vreodată nevoia de a-şi defini altfel proprietatea. Totuşi, de când cultivau ştir, reuşiseră să înţeleagă că şi preeria era un teren folositor şi că era bine s-o ţină sub control. Nu aveau totuşi idee de modul în care se putea măsura pământul. De câte hectare aveau nevoie pentru culturi? Cât teren puteau să folosească oamenii? Întrucât purceluşii nu-şi înţelegeau încă necesităţile, lui Ender îi venea greu să le precizeze. Dar când ajunseră la conceptul de lege şi guvernare, dificultăţile sporiră. Soţiile conduceau; purceluşilor le era limpede acest lucru. În cele din urmă, Ender îi făcu să priceapă că oamenii îşi alcătuiau altfel legile şi că ele se aplicau la problemele umane. Pentru a-i lămuri de ce aveau oamenii nevoie de propriile lor legi, trebui să le explice modul de împerechere al fiinţelor umane. Se distră observând că Urlătoarea se îngrozise auzind că adulţii se împerecheau între ei şi că vorbele bărbaţilor aveau aceeaşi greutate ca şi cele ale femeilor în întocmirea legilor. Ideea de familie şi înrudire în afara tribului era pentru ea „orbire de frate”. Nu avea nimic împotrivă ca Uman să fie mândru de numeroasele împerecheri ale tatălui său, dar în ceea ce le privea pe soţii, ele îşi alegeau taţii exclusiv în funcţie de necesităţile tribului. Singurele entităţi pe care le respectau soţiile erau tribul şi individul.
Până la urmă înţeleseră totuşi că legile umane trebuie aplicate între graniţele aşezărilor umane, iar legile purceluşilor în interiorul triburilor. Stabilirea graniţelor se dovedi o problemă spinoasă. După trei ore de discuţii, se puseră de acord asupra unui singur lucru: legea purceluşilor se aplică în pădure şi toţi oamenii care intră în ea i se supun. Legea oamenilor e valabilă în zona îngrădită iar toţi purceluşii care intră acolo respectă guvernarea umană. Restul planetei avea să fie împărţit mai târziu. Acesta era un triumf neînsemnat, dar se ajunsese măcar la un compromis.
— Trebuie să pricepeţi că fiinţele umane vor avea nevoie de teren deschis, spuse Ender. Acesta nu-i decât un aspect al problemei. Vreţi ca matca să vă înveţe cât mai multe, să vă ajute să extrageţi minereu, să topiţi metale şi să fabricaţi unelte. Dar şi ea va avea nevoie de pământ, şi în foarte scurtă vreme ea va fi mult mai puternică decât fiinţele umane sau micuţii. Oricare dintre Gândaci, le explică el, era perfect disciplinat şi foarte harnic. Îi vor depăşi repede pe oameni prin productivitate şi forţă. După ce matca va fi readusă la viaţă pe Lusitania, părerea ei va trebui să fie respectată în luarea oricărei decizii.
— Rădăcină spune că putem avea încredere în ea, insistă Uman. Traducând apoi spusele Urlătoarei, adăugă: Şi copacul-mamă îi acorda încredere.
— Îi daţi pământul vostru? întrebă Ender.
— Lumea e mare, traduse Uman. Poate folosi toate pădurile celorlalte triburi. Şi voi la fel. Vi le dăm fără să vă cerem nimic în schimb.
Ender schimbă o privire Ouanda şi Ela.
— Asta-i foarte bine, spuse Ela, dar le aparţin?
— Sigur că nu, zise Ouanda. Încă se mai războiesc cu alte triburi.
— Le ucidem noi dacă nu vi se supun, se oferi Uman. Acum suntem foarte puternici. Trei sute douăzeci de copii. Peste zece ani nici un trib nu se va mai ridica împotriva noastră.
— Uman, spune-i Urlătoarei că acum negociem cu acest trib. De celelalte ne vom ocupa mai târziu.
Uman traduse repede, cuvintele rostogolindu-se şi învălmăşindu-se, şi curând primiră răspunsul ei:
— Nu nu nu nu nu.
— Ce nu-i convine? întrebă Ender.
— N-o să discutaţi cu duşmanii noştri. Ai venit la noi. Dacă mergi şi la ei, atunci devii duşmanul nostru.
Chiar în clipa aceea, în spatele lor se văzură câteva lumini şi din adâncul pădurii apărură Săgeată şi Mâncătorul-de-Frunze urmaţi de Novinha, Quim şi Olhado.
— Ne-a trimis Miro, explică Olhado.
— Cum se simte? se interesă Ouanda.
— E paralizat, spuse sec Quim. Novinha scăpase de chinul de a-i spune pe ocolite.