— Nossa Senhora, şopti Ouanda.
— Starea lui se ameliorează, o lămuri Novinha. Înainte de a pleca i-am strâns mâna. A simţit şi mi-a strâns-o şi el. Foarte slab, dar înseamnă că legăturile nervoase nu sunt iremediabil distruse, adică nu toate au fost afectate.
— Nu vă supăraţi, interveni Ender, dar asta-i o conversaţie pe care o puteţi purta şi în Milagre. Eu am alte probleme de rezolvat aici.
— Iartă-mă, spuse Novinha, am venit cu un mesaj din partea lui Miro. N-a putut vorbi, dar mi l-a transmis literă cu literă şi noi am completat spaţiile goale. Folosind avantajele pe care le-au obţinut din relaţiile cu noi, purceluşii pun la cale un război. Săgeţile, numărul lor mai mare… vor deveni imbatabili. După câte am înţeles, Miro susţine că războiul lor nu se poartă doar pentru cucerirea de noi teritorii. Reprezintă şi un prilej pentru amestecul genetic. Exogamie masculină. Tribul învingător foloseşte copacii care cresc din trupurile celor morţi în luptă.
Ender îi privi pe Uman, Măncătorul-de-Frunze şi Săgeată.
— E adevărat, recunoscu Săgeată. Sigur că-i adevărat. Acum suntem cel mai înţelept trib. Vom deveni taţi mai buni decât oricare alţi purceluşi de pe lume.
— Înţeleg, spuse Ender.
— De aceea a insistat Miro să venim la tine chiar în noaptea asta, explică Novinha, înainte de încheierea negocierilor. Trebuie să împiedicăm războiul.
Uman se ridică şi sări în sus de parcă ar fi voit să zboare.
— N-o să traduc aşa ceva, spuse el.
— O s-o fac eu! exclamă Mandachuva.
— Staţi! strigă Ender. Vocea îi era cu mult mai puternică decât până atunci. Toţi făcură linişte imediat, iar ecoul strigătului părea să reverbereze încă printre copaci. Mâncătorule-de-Frunze, nu vreau alt interpret în afară de Uman.
— Cine eşti tu să-mi spui că nu pot vorbi soţiilor? Eu sunt purceluş, iar tu nu eşti nimic.
— Uman, reluă Ender, spune-i Urlătoarei că dacă-i permite Mâncătorul-de-Frunze să traducă discuţia pe care am avut-o noi, oamenii, atunci îl considerăm spion. Şi dacă ea îi îngăduie să ne spioneze, vom pleca imediat acasă şi nu veţi primi nimic de la noi. Voi duce matca pe altă lume ca s-o readuc la viaţă. Înţelegi?
Sigur că înţelese. Ender mai ştia că Uman era încântat. Mâncătorul-de-Frunze încerca să uzurpe rolul lui Uman şi să-i discrediteze atât pe el cât şi pe Ender. După ce Uman termină de tradus, Urlătoarea cântă către Mâncătorul-de-Frunze. Ruşinat, acesta se retrase grăbit în pădure şi rămase, alături de ceilalţi, simplu martor la discuţie.
Dar Uman dovedi că nu era nicidecum o marionetă. Nu lăsă de înţeles că-i era recunoscător lui Ender. Îl privi drept în ochi fără să clipească.
— Ai spus că nu vei încerca să ne schimbi.
— Am spus că nu voi încerca să vă schimb mai mult decât e necesar.
— De ce e necesar? Războiul e o problemă care ne priveşte pe noi şi pe ceilalţi purceluşi.
— Fii atent, îl avertiză Ouanda. S-a supărat rău.
Înainte de a încerca să o înduplece pe Urlătoare, trebuia să-l convingă pe Uman.
— Dintre purceluşi, voi sunteţi primii noştri prieteni. Vă bucuraţi de încrederea şi dragostea noastră. Niciodată nu vă vom face vreun rău şi nici nu le vom oferi altor purceluşi avantaje pe care să le folosească împotriva voastră. Dar n-am venit doar la voi. Reprezentăm întreaga omenire şi vrem să vă învăţam tot ce ştim. Indiferent de trib.
— Nu reprezentaţi toată umanitatea. Sunteţi pe cale de a duce un război cu celelalte fiinţe umane. Cum poţi afirma că războaiele noastre sunt barbare şi ale voastre nu?
Negreşit că Pizarro, în ciuda defectelor lui, nu se lovise de atâtea probleme în negocierile cu Atahualpa.
— Noi ne străduim să evităm războiul cu celelalte fiinţe umane, spuse Ender. Dar dacă vom lupta, nu va fi un război dezlănţuit de noi, pentru a câştiga avantaje în dauna altora. Ne vom bate pentru voi, încercând să vă câştigăm dreptul de a călători printre stele. Ender ridică mâna cu palma deschisa. Ne-am uitat umanitatea pentru a deveni rameni alături de voi. Îşi făcu cu palma pumn. Pe Lusitania, oamenii, purceluşii şi matca vor fi o singură fiinţă. Toţi umani. Toţi Gândaci. Toţi purceluşi.
Analizând vorbele lui Ender, Uman păstră o vreme tăcerea.
— Vorbitorule, spuse el într-un târziu. E foarte greu. Până la venirea voastră, a fiinţelor umane, ceilalţi purceluşi existau doar ca să-i ucidem, astfel încât în cea de-a treia viaţă a lor să fie sclavi în pădurile care deveneau ale noastre. Pădurea asta a fost cândva un câmp de bătălie şi cei mai bătrâni copaci sunt războinicii care au pierit în luptă. Taţii noştri cei mai bătrâni sunt eroii acelui război, iar din laşi am făcut case. Toată viaţa ne pregătim să câştigăm confruntările cu duşmanii, astfel ca soţiile să poată avea un copac-mamă într-o nouă pădure şi noi să devenim puternici şi măreţi. În ultimii zece ani am învăţat să folosim săgeţi şi să ucidem de la distanţă. Am deprins să facem oale şi să preparăm rădăcina de merdona ca să putem fi mulţi şi tari şi să ducem hrană departe de pădurea-cămin. Ne-a întărit gândul că vom învinge în orice război. Vom împânzi toate colţurile acestei lumi cu soţiile şi mămicile noastre, cu eroii noştri şi, într-o bună zi, vom pleca spre stele. Acesta e visul nostru, Vorbitorule, iar acum îmi spui că vrei să ni-l risipeşti în vânt.
Uman rostise o cuvântare impresionantă. Nimeni dintre cei prezenţi nu reuşi să-i sugereze lui Ender un posibil răspuns. Uman îi convinsese pe mai toţi.
— E frumos visul tău, spuse Ender. Aşa visează orice fiinţă. Asta e dorinţa care se află chiar la originile vieţii: să creşti până când tot spaţiul pe care-l vezi devine parte din tine şi-l controlezi. Se cheamă căutarea măreţiei. Îl poţi împlini în două feluri: trebuie să ucizi tot ce nu e fiinţa ta, înghiţind sau distrugând până nu mai rămâne nimic să ţi se opună. Dar calea asta e greşită. Ar însemna să declari întregului univers: „Doar eu voi fi mare şi pentru a-mi face loc, voi, restul, trebuie să-mi cedaţi ce vă aparţine şi să deveniţi nimic.” Uman, înţelege că dacă ar gândi în felul acesta, fiinţele umane ar ucide toţi purceluşii de pe Lusitania şi şi-ar face din ea un cămin. Ce-ar mai rămâne din visul vostru dacă noi am fi răi?
Uman se strădui să înţeleagă.
— Vad că ne-aţi oferit daruri preţioase, deşi puteaţi să ne luaţi şi puţinul pe care-l avem. Dar de ce ni le-aţi dat dacă nu le putem folosi ca să devenim măreţi?
— Vrem să vă dezvoltaţi şi să călătoriţi printre stele. Vrem să fiţi puternici şi de neînfrânt pe Lusitania, alături de miile de fraţi şi soţii, să vă învăţăm să cultivaţi multe soiuri de plante şi să creşteţi diferite animale. Aceste două femei, Ela şi Novinha, vor munci toată viaţa pentru a crea şi alte plante capabile să reziste aici şi vă vor da orice lucru bun care le va reuşi. Să vă înălţaţi. Dar de ce să moară până şi un singur purceluş din altă pădure pentru ca de aceste daruri sa vă bucuraţi doar voi? Şi de ce să vă simţiţi nedreptăţiţi dacă am oferit aceleaşi lucruri şi altora?
— Dar ce-am câştigat dacă vor fi la fel de puternici ca şi noi?
„La ce altceva m-aş putea aştepta din partea acestui frate?” gândi Ender. „Poporul lui s-a măsurat dintotdeauna cu alte triburi. Pădurea lor nu are cincizeci sau cinci sute de hectare, — e doar mai mare sau mai mică decât a tribului de la sud sau de la vest. În clipele acestea trebuie să fac munca unei întregi generaţii şi să-i arăt o nouă cale de a măsura măreţia poporului său.”