— Rădăcină e măreţ? întrebă el.
— Eu aşa zic, răspunse Uman. E tatăl meu. Copacul lui nu e cel mai bătrân sau cel mai gros, dar nu ţinem minte ca vreun tată să fi avut atât de mulţi copii la aşa scurt timp după plantare.
— Deci, într-un fel, toţi copiii pe care i-a zămislit încă mai fac parte din el. Cu cât are mai mulţi copii cu atât devine mai măreţ. Uman încuviinţă tăcut. Şi cu cât realizezi mai multe în viaţă cu atât îţi faci mai mare părintele, adevărat?
— Da, copacul-tată e onorat când copiii lui izbutesc fapte mari.
— Asta-i altceva, spuse Uman. Toţi ceilalţi copaci măreţi sunt părinţii tribului. Copacii mai mici rămân totuşi fraţi.
Ender simţi nesiguranţa lui Uman. Se opunea acestor idei din cauza ciudăţeniei lor, nu pentru că ar fi fost greşite sau de neînţeles. Începea să înţeleagă.
— Gândeşte-te la soţii, îl îndemnă Ender. Ele nu au copii. Nu pot fi niciodată măreţe, asemeni tatălui tău.
— Vorbitorule, ştii foarte bine că ele sunt cele mai măreţe dintre toţi. Întregul trib li se supune. Când ne conduc bine, tribul prosperă; când creştem în număr şi soţiile devin puternice.
— Chiar dacă nici unul dintre voi nu-i copilul lor.
— Cum s-ar putea aşa ceva? întrebă Uman.
— Şi totuşi voi le sporiţi măreţia. Chiar dacă nu vă sunt mame sau taţi, ele cresc odată cu voi.
— Aparţinem toţi aceluiaşi trib…
— Dar de ce sunteţi acelaşi trib? Aveţi mame şi taţi diferiţi.
— Fiindcă suntem tribul! Locuim în aceeaşi pădure şi…
— Dacă ar veni la voi vreun purceluş din alt trib şi v-ar ruga să-l lăsaţi să rămână ca frate…
— Nu l-am face niciodată copac-tată!
— Dar aţi încercat să faceţi copaci-taţi din Pipo şi Libo.
Uman începuse să respire precipitat.
— Înţeleg. Făceau parte din trib. Veneau din cer, dar i-am simţit ca fraţi şi am încercat să-i transformăm în taţi. Tribul e ceea ce credem. Dacă spunem că se compune din toţi micuţii pădurii şi toţi copacii, atunci acesta este tribul, chiar dacă unii dintre cei mai vechi copaci au crescut din războinicii altor două triburi care au căzut în bătălie. Devenim trib în măsura în care afirmăm că suntem trib.
Ender se minună de inteligenţa acestui mic ramen. Puţini oameni erau în stare să reliefeze o asemenea idee sau s-o extindă dincolo de graniţele înguste ale tribului, familiei sau naţiunii lor.
Uman veni în spatele lui Ender şi se sprijini de el, lăsându-şi toată greutatea pe umerii lui. Simţi respiraţia purceluşului, apoi obrajii li se lipiră strâns şi priviră în aceeaşi direcţie. Ender înţelese imediat:
— Vezi ce văd şi eu.
— Voi, fiinţele umane, creşteţi făcându-ne o parte a voastră: oameni, purceluşi, Gândaci, toţi laolaltă sunt rameni. Atunci o să devenim un singur trib şi măreţia noastră are să fie şi a voastră; ea aparţine tuturor deopotrivă. Ender simţi încordarea lui Uman, care aproba temeinicia acestei idei. Tu spui că trebuie să vedem toate triburile în acelaşi fel, ca pe un singur trib, tribul nostru, al tuturor împreună şi să ne înălţăm făcându-i şi pe alţii să crească.
— Puteţi trimite dascăli şi fraţi către alte triburi şi ei vor trece în cea de-a treia viaţă în pădurile lor, pentru a avea copii acolo.
— E greu să le cerem soţiilor lucruri atât de stranii, explică Uman. Poate chiar imposibil. Ele nu gândesc la fel ca fraţii. Un frate cugetă la multe probleme diferite, dar o soţie se gândeşte la un singur lucru: ce slujeşte tribului şi, mai presus de toate, ce foloseşte copiilor şi mămicilor.
— Poţi să le faci să înţeleagă?
— Mai bine decât tine. Dar nu se ştie. Poate că voi da greş.
— Nu cred că vei da greş.
— Ai venit în seara asta să faci o învoială între noi, purceluşii acestui trib, şi voi, oamenii care trăiţi pe această lume. Oamenii din afara Lusitaniei, la fel ca şi purceluşii din alte păduri, nu se vor sinchisi de ea.
— Vrem să cădem la învoială cu toţi purceluşii…
— Şi promiteţi să ne învăţaţi totul?
— Când veţi putea înţelege.
— Orice întrebări am pune?
— Dacă ştim răspunsul.
— Când! Dacă! Astea nu-s cuvinte pentru un legământ! Dă-mi răspunsuri precise acum, Vorbitorule. Uman se ridică şi se îndepărtă de Ender; se plimbă un timp prin faţa lui şi apoi se aplecă spre el, privindu-l de sus. Promiteţi-mi că ne învăţaţi tot ce ştiţi!
— Promitem.
— Promite-mi că vei da viaţă mătcii pentru a nu ajuta.
— O voi readuce la viaţă. Va trebui să faceţi un legământ separat cu ea, fiindcă nu se supune legilor umane.
— Promite-mi că-i vei da viaţă, fie că ne ajută, fie că nu.
— Da.
Promite-mi că veţi respecta legea noastră când veţi călca în pădure şi că pământul de care avem nevoie în preerie va fi tot în stăpânirea noastră.
— De acord.
— Şi veţi porni război împotriva tuturor oamenilor ca să ne apăraţi şi să ne lase să călătorim?
— Am făcut-o deja.
Uman se calmă, se întoarse şi se aşeză în faţa lui Ender. Trase câteva linii cu degetul prin praf.
— Acum să vedem ce vreţi de la noi. Ne vom supune legilor umane în oraşul vostru şi pe pământurile care vă trebuie.
— Da, aprobă Ender.
— Şi voi nu vreţi să pornim război, continuă Uman.
— Exact.
— Asta-i tot?
— Mai e ceva.
— Nu putem accepta chiar orice. S-ar putea să ne ceri lucruri imposibile.
— Vreau să-mi spui despre a treia viaţă. Când începe ea? Când ucideţi un purceluş şi el creşte ca un copac, nu-i aşa?
— Prima viaţa se desfăşoară înăuntrul copacului-mamă, unde nu vedem lumina şi mâncăm din trupul mamei şi din seva copacului-mamă. A doua viaţă o trăim în umbra pădurii, în lumina blândă, alergând şi căţărându-ne, văzând, cântând, vorbind şi lucrând cu mâinile. În a treia viaţă ne înălţăm spre soare şi-i umbrim în sfârşit lumina, mişcându-ne doar în bătaia vântului, liberi să gândim şi să le vorbim fraţilor în anumite zile, când bat în scoarţa noastră. Da, asta-i a treia viaţă.
— Oamenii nu au a treia viaţă.
Uman îl privi uimit.
— După ce murim, chiar dacă ne-aţi planta, n-ar creşte nimic. Nici un copac. Nu sorbim lumina soarelui. Când murim, suntem morţi.
Uman o căută cu privirea pe Ouanda.
— Dar în cartea cealaltă pe care ne-aţi dat-o se vorbea la tot pasul despre viaţa de după moarte şi despre renaştere.
— Nu sub forma unui copac, îi explică Ender. Şi nici într-o formă pe care s-o poţi atinge sau pipăi, căreia să-i vorbeşti sau de la care să primeşti răspunsuri.
— Nu te cred. Dacă e adevărat, atunci de ce ne-au lăsat Pipo şi Libo să-i plantăm?
Novinha îngenunche lângă Ender, sprijinindu-se de el ca să poată auzi mai bine.
— Cum v-au convins să-i plantaţi?
— Şi-au câştigat dreptul făcându-ne daruri mari. Fiinţele umane laolaltă cu purceluşii. Pipo şi Mandachuva. Mandachuva şi Mâncătorul-de-Frunze au crezut că vor primi cea de-a treia viaţă, dar Pipo şi Libo le-au refuzat-o de fiecare dată. Au insistat să păstreze darurile pentru ei înşişi. De ce au făcut-o dacă oamenii nu au a treia viaţă?
— Ce trebuiau să facă pentru a le da a treia viaţă lui Mandachuva sau Mâncătorului-de-Frunze? întrebă Novinha cu glasul înecat de emoţie.