— Să-i planteze, desigur, spuse Uman. La fel ca astăzi.
— La fel ca astăzi? întrebă Ender.
— Tu şi cu mine. Uman şi Vorbitorul în numele Morţilor. Dacă încheiem înţelegerea în aşa fel încât şi oamenii şi soţiile să o aprobe, atunci aceasta devine o zi mare şi nobilă. Ori îmi oferi cea de-a treia viaţă ori ţi-o ofer eu.
— Cu propria mea mână?
— Bineînţeles. Dacă nu-mi faci onoarea, atunci ţi-o fac eu.
Ender îşi aminti imaginea pe care o văzuse pentru prima oară în urmă cu numai trei săptămâni. Trupul lui Pipo dezmembrat şi eviscerat, organele separate şi împrăştiate. Plantat.
— Uman, cea mai înspăimântătoare crimă pe care o poate comite un om e să ia viaţa cuiva. Cel mai groaznic e când tai o fiinţă, provocându-i dureri atât de mari încât moare.
Uman se ghemui şi rămase aşa o vreme, încercând să priceapă.
— Vorbitorule, spuse el în cele din urmă, în mintea mea nu văd decât două căi. Dacă oamenii nu au o a treia viaţă, atunci plantarea lor înseamnă moartea pentru vecie. După părerea noastră, Libo şi Pipo au păstrat onoarea pentru ei înşişi, lăsându-i pe Mandachuva şi pe Mâncătorul-de-Frunze să moară fără să fie onoraţi pentru înfăptuirile lor. În ochii noştri, voi aţi venit de dincolo de gard şi i-aţi smuls din pământ înainte ca ei să prindă rădăcini. Am socotit că luându-i de acolo aţi comis o crimă. Dar acum văd lucrurile altfel. Pipo şi Libo nu au vrut să-i ia pe Mandachuva şi pe Mâncătorul-de-Frunze în a treia viaţă pentru că ei o socoteau drept crimă, deci s-au sacrificat de bună voie doar ca să nu fie siliţi să ia viaţa vreunuia dintre noi.
— Da, şopti Novinha.
— Dar dacă-i aşa, când i-aţi văzut pe deal de ce n-aţi făcut un foc mare ca să-i prefaceţi pe taţii noştri sau chiar copacul-mamă în scrum?
De la marginea pădurii se auzi un strigăt îngrozitor şi ascuţit, trădând suferinţele insuportabile prin care trecea Mâncătorul-de-Frunze.
— Dacă aţi fi tăiat doar unul dintre copacii noştri, continuă Uman, dacă aţi fi ucis un singur copac, am fi venit peste voi noaptea şi v-am fi omorât pe toţi, până la unul. Şi chiar dacă supravieţuia vreunul dintre voi, trimişii noştri ar fi spus povestea tuturor triburilor şi nici un om n-ar fi plecat viu de pe planetă. De ce nu ne-aţi nimicit pentru că i-am ucis pe Pipo şi pe Libo?
Gâfâind din greu, Mandachuva apăru brusc în spatele lui Uman. Se azvârli la pământ cu mâinile întinse spre Săvârşitor.
— Cu mâinile astea l-am ucis, strigă el. Am încercat să-i fac onoarea şi i-am ucis copacul pentru vecie!
— Ba nu, îl contrazise Ender. Îi strânse mâinile lui Mandachuva. Fiecare din voi a crezut că-l cruţa pe celălalt. V-a jignit, iar tu i-ai făcut alt rău: l-ai ucis. Amândoi aţi considerat că procedaţi bine. De-ajuns cu asta. Ştim tot adevărul. Înţelegem că nu aţi vrut să comiteţi o crimă. Acum aţi aflat că viaţa unei fiinţe umane este una şi dacă i-o luaţi, ea moare pentru totdeauna. Aceasta e ultima condiţie a învoielii noastre. Să nu mai luaţi vreun om în cea de-a treia viaţă, pentru că nu ştie cum să meargă acolo.
— Când voi spune soţiilor această poveste, le voi pricinui o durere atât de înfiorătoare încât strigătele lor vor răsuna ca prăbuşirea copacilor în furtună.
Se întoarse, se ridică în faţa Urlătoarei şi-i spuse câteva cuvinte. Apoi se întoarse spre Ender:
— Acum plecaţi.
— Încă nu am încheiat înţelegerea.
— Trebuie să vorbesc cu soţiile. Cât rămâi aici, la umbra copacului-mamă, nu vor accepta să-i lase pe micuţi fără apărare. Săgeată te va scoate din pădure. Aşteaptă-mă pe povârniş, acolo unde Rădăcină veghează poarta. Dormi dacă poţi. O să le explic înţelegerea şi sper să priceapă că va trebui să tratăm şi cu alte triburi la fel de atent.
Într-un avânt de impetuozitate, Uman atinse cu un gest hotărât pântecul Săvârşitorului.
— Eu fac propriul meu legământ, strigă el. Te voi onora totdeauna, dar nu te voi ucide.
Săvârşitorul întinse mâna şi o puse pe abdomenul călduţ al lui Uman. Sub palma lui, protuberanţele erau fierbinţi.
— Şi eu te voi onora întotdeauna, spuse Săvârşitorul.
— Dacă facem înţelegerea dintre tribul tău şi al nostru, îmi vei da onoarea celei de-a treia vieţi? Mă vei lăsa să sorb lumina?
— Putem s-o facem repede? Adică nu în felul acela lent şi îngrozitor care…
— Şi să devin unul dintre copacii tăcuţi? Să nu fiu tată? Să n-am onoare, să-mi ofere seva doar murdarilor viermi macios şi să dau lemn fraţilor mei când îmi vor cânta?
— Altcineva nu poate să o facă? Unul dintre fraţii care-ţi cunoaşte felul de viaţă?
— Nu înţelegi. Numai aşa va şti tot tribul că s-a rostit adevărul. Ori mă duci tu pe mine în a treia viaţă, ori te duc eu pe tine, ori nu facem înţelegerea. Eu n-o să te ucid, Vorbitorule, dar amândoi vrem să încheiem un tratat.
— O voi face, îi promise Ender.
Uman încuviinţă, îşi retrase mâna şi se răsuci spre Urlătoare.
— O Deus, şopti Ouanda. O să ai curaj?
Ender nu avea ce să-i răspundă. Plecă tăcut pe urmele lui Săgeată, care îi călăuzi pe toţi prin pădure. Novinha îi dădu lanterna şi Săgeată începu să se joace cu ea ca un copil, făcând lumina când mare, când mică, aruncând-o şi învârtind-o printre copaci şi tufişuri, ca zborul dezordonat al unei muşte-sugătoare. Era cât se poate de fericit şi de jucăuş.
Dar în spatele lor se auzeau vocile soţiilor, care îngânau un cântec îngrozitor şi plin de cacofonii. Uman le spusese probabil adevărul despre Pipo şi Libo, faptul că muriseră pentru totdeauna, suferind cumplit, numai ca să nu fie siliţi să cadă în păcat ucigându-i pe Mandachuva şi pe Mâncătorul-de-Frunze.
— Asta a fost liturghia pentru sufletul tatei, spuse încet Ouanda.
— Şi al tatei, adăugă Novinha, dar ştiau cu toţii că se referea la Pipo, nu la regretatul Venerado, Gusto.
Ender nu participa la discuţia lor; nu-i cunoscuse pe Libo şi Pipo, nu retrăia vechi suferinţe. Gândul îi era doar la copaci. Fiecare dintre ei fusese cândva un purceluş în viaţă. Purceluşii le cântau, le vorbeau şi uneori le înţelegeau graiul, dar el nu era în stare să conceapă aşa ceva. Copacii nu erau şi nu puteau deveni fiinţe. Dacă ar fi ridicat cuţitul asupra lui Uman, purceluşii n-ar fi considerat că-l ucide, dar pentru el ar fi însemnat să rateze singura parte a vieţii lui Uman pe care era capabil să o înţeleagă. Purceluşul Uman era un ramen adevărat, un frate. Copacul lui Uman ar fi însă ceva mai mult decât o piatră de mormânt. Da, atât înţelegea şi ştia Ender.
„Iar va trebui să ucid”, se gândi el, „deşi am promis să n-o mai fac niciodată.”
Simţi mâna Novinhei strecurându-se sub braţul lui. Se sprijini de el.
— Ajută-mă. Sunt aproape oarbă în bezna asta.
— Eu văd bine pe întuneric, se oferi vesel Olhado, care păşea în urma lor.
— Ţine-ţi gura, nătărăule, şopti Ela furioasă. Mama vrea să meargă lângă el.
Amândoi auziră limpede vorbele Elei şi simţiră râsul stăpânit al celuilalt. Novinha se lipi mai strâns de Ender.
— Cred că vei avea tăria să faci ce trebuie, spuse ea încet ca să n-o audă şi ceilalţi.
— Rece şi nemilos? întrebă el. În voce i se strecură o undă de umor negru, dar cuvintele care exprimau adevărul îi lăsară în suflet un gust amar.
— Cu aceeaşi grijă care-ţi trebuie să răsuceşti fierul roşu într-o rană, atunci când acesta este singurul mod de a o vindeca.