Avea tot dreptul să vorbească astfel, fiindcă simţise arsura fierului încins care-i tămăduise rănile cele mai adânci; iar el o crezu şi vorbele îi întăriră inima pentru sângeroasa faptă pe care avea să o săvârşească.
Ştiind ce încercare îl aştepta, n-ar fi crezut că va putea să doarmă. Abia se trezise şi auzi vocea blândă a Novinhei. Îşi aminti că se afla sub cerul liber, întins în iarba capim, sprijinindu-şi capul de genunchii ei. Era întuneric.
— Vin, spuse domol Novinha.
Ender se ridică în capul oaselor. De mult, când era copil, se trezea pe deplin într-o clipă; ce-i drept, pe vremea aceea avea pregătire de soldat. Acum îi trebuiră câteva momente pentru a-şi reveni. Copacul cel mare al celei de-a treia vieţi a lui Rădăcină se ridica la doar câţiva metri depărtare. Iar dincolo de gard, la mică distanţă, pornind din vale şi urcând pantele, se vedeau primele case ale oraşului Milagre, catedrala şi mănăstirea, amândouă aşezate pe coama celui mai apropiat deal.
De partea cealaltă, pădurea şi copacii, de unde coborau Uman, Mandachuva, Mâncătorul-de-Frunze, Săgeată, Ceşti, Calendar, Vierme, Dansatorul-pe-Scoarţă şi alţi fraţi pe care Ouanda nu-i ştia pe nume.
— Pe unii nu i-am văzut niciodată, murmură ea. Probabil că vin de la alte case.
„Vom încheia oare un tratat?” îşi spuse Ender în gând. „Asta-i tot ce mă interesează. Le-a făcut Uman să înţeleagă un nou mod de a concepe lumea?”
Uman purta ceva în braţe, înfăşurat în frunze. Purceluşii aşezară pachetul în faţa lui Ender şi Uman îl desfăcu grijuliu. Era o carte tipărită la imprimantă.
— „Matca şi Hegemonul”, îi şopti Ouanda. Exemplarul dăruit de Miro.
— Tratatul, spuse Uman.
Abia acum văzură că foile erau aşezate pe dos, cu paginile albe spre cer, iar literele nesigure, scrise e mână, jucau în lumina lanternei. Erau mari şi desenate stângaci. Ouanda se cruci.
— Nu i-am învăţat să facă cerneală. Şi nici să scrie.
— Calendar a învăţat să deseneze literele exersând cu băţul în praf, le explică Uman. Vierme a făcut cerneala din balegă de cabra şi macios uscaţi şi pisaţi. Aşa trebuie să arate un tratat, adevărat?
— Da, aprobă Ender.
— Dacă nu-l scriem pe hârtie, fiecare îşi va aminti altceva.
— Aşa e, spuse Ender. Aţi făcut bine că l-aţi scris.
— I-am adus unele modificări. Aşa au cerut soţiile şi ne-am gândit că le veţi accepta. Uman le arătă cu degetuclass="underline" Fiinţele umane pot încheia tratate cu alţi purceluşi, dar ele să nu difere prin nimic de acesta. Nu aveţi voie să-i învăţaţi lucruri pe care nu le ştim şi noi. Sunteţi de acord?
— Sigur, încuviinţă Ender.
— Asta a fost partea uşoară. Dar dacă nu ne punem de acord asupra regulilor? Dacă nu ne înţelegem unde se termină preeria voastră şi începe a noastră? De aceea Urlătoarea a zis: „Matca să fie judecător între oameni şi micuţi. Oamenii să facă dreptate între micuţi şi matcă, iar micuţii între matcă şi oameni.”
Ender se întrebă dacă vor reuşi. Îşi aminti, lucru imposibil pentru generaţiile de acum, ce îngrozitori erau Gândacii în urmă cu trei mii de ani. Trupurile lor ca de insecte deveniseră coşmarul copilăriei omenirii. Cât de uşor le va fi oamenilor din Milagre să accepte judecata lor?
„Ne vine cam greu, dar nici purceluşilor nu le-a fost uşor.”
— Da, spuse Ender, acceptăm. V-aţi gândit bine.
— Şi încă o modificare, reveni Uman. Ridică faţa spre Ender şi rânji. Arăta înfiorător, fiindcă trăsăturile purceluşilor nu erau făcute pentru a exprima sentimentele la fel ca feţele oamenilor. De aceea ne-a trebuit atâta timp. Cu atâtea modificări…
Ender surâse.
— Dacă vreun trib de purceluşi refuză să semneze tratatul cu oamenii şi atacă un trib care l-a semnat, atunci putem porni la luptă împotriva lui.
— Ce înţelegeţi prin atac? întreba Ender. Dacă interpretau o simplă insultă drept atac, atunci această clauză o va anula pe cea referitoare la interzicerea războiului.
— Prin atac, explică Uman, înţelegem invadarea pământului nostru şi uciderea fraţilor şi soţiilor. Nu-l vom considera atac dacă e vorba de exprimarea intenţiilor de război sau de încheierea unor înţelegeri având în vedere pornirea unuia. Vom socoti că este atac dacă se porneşte războiul fără acordul nostru. Cum noi nu am aprobat niciodată aşa ceva, doar atacul declanşat de un alt trib va fi socotit război. Ştiam că o să mă întrebaţi.
Făcu un semn spre textul tratatului şi, într-adevăr, acesta definea precis ce se înţelegea prin atac.
— Acceptăm şi acest punct. E drept că astfel posibilitatea unui atac nu avea să dispară vreme de generaţii, poate chiar de secole, căci mai era nevoie de mult timp până când tratatul să fie semnat de toţi purceluşii de pe Lusitania. „Da, dar cu mult înainte ca fiecare trib să devină parte a tratatului vor vedea beneficiile exogamiei paşnice şi puţini vor mai dori să fie războinici”, se gândi el.
— Şi ultima modificare, anunţă Uman. Soţiile au făcut-o vrând să te pedepsească pentru că ai impus condiţii atât de greu de acceptat. Dar eu cred că n-o vei considera drept pedeapsă. Pentru că ni se interzice să te ducem în a treia viaţă, după intrarea în vigoare a tratatului, nici oamenii nu vor mai avea voie să-i ducă pe fraţi în a treia lume.
Pentru o clipă, Ender crezu că iertarea venise: nu mai trebuia să facă ceea ce refuzaseră Pipo şi Libo.
— După semnare, accentuă Uman. Vei fi primul şi ultimul om care va oferi darul.
— Aş vrea să… începu Ender.
— Ştiu ce vrei, prietene Vorbitor. Pentru tine e o crimă, dar pentru mine… când unui frate i se dă dreptul să intre în a treia viaţă ca tată, el şi-l alege pe cel mai mare rival sau pe cel mai bun prieten pentru a-i înlesni trecerea. Tu eşti alesul. Pe tine, Vorbitorule, te aştept de când am învăţat Esenţiala şi am citit „Matca şi Hegemonul”. Tatălui meu, Rădăcină, i-am spus de multe ori: „Dintre toţi oamenii, doar el va înţelege.” Apoi Rădăcină m-a anunţat că vei sosi şi vei aduce matca; atunci am ştiut că veniseşi să-mi oferi trecerea, dar numai dacă se dovedea că o merit.
— Meriţi, Uman.
— Uite. Vezi? Am semnat tratatul ca oamenii.
În partea de jos a ultimei pagini fuseseră desenate stângaci, dar cu multă migală, două cuvinte.
— Uman, pronunţă Ender.
Pe celălalt nu reuşi să-l citească.
— E numele adevărat al Urlătoarei, îl lămuri Uman. „Căutătoarea de Stele.” Foloseşte cam stângaci băţul de scris. Soţiile nu-s obişnuite cu uneltele, pe care le folosesc doar fraţii, dar a vrut să ştii cum o cheamă. M-a rugat să-ţi spun că l-a primit fiindcă a privit mereu spre cer. Pe vremea aceea nu înţelesese că aştepta venirea ta.
„Cât de mulţi şi-au pus speranţele în mine”, se gândi Ender. „De fapt, totul stă în puterea lor. A Novinhei, Elei şi a lui Miro, cei care m-au chemat; a lui Uman sau a Căutătoarei de Stele şi a celorlalţi, care s-au temut de sosirea mea.”
Vierme aduse cana cu cerneală, iar Calendar un fel de stilou tăiat dintr-o bucată lungă de lemn crestată la un capăt, cu un rezervor de mici dimensiuni ce reţinea doar câteva picături când era muiat în cană. Ender l-a înmuiat de cinci ori până să-şi termine de scris numele.
— Cinci, remarcă Săgeată. Ender îşi reaminti că numărul cinci le aducea noroc purceluşilor. Fusese o întâmplare, dar dacă ei prefereau să vadă în asta un semn de bun augur, cu atât mai bine.