— Îl voi prezenta guvernatorului şi episcopului nostru, le promise Ender.
— Dintre toate documentele preţuite vreodată de-a lungul istoriei umanităţii, acesta… începu Ouanda.
Dar nimeni nu mai avea răbdare să audă şi continuarea. Uman şi Mâncătorul-de-Frunze împachetară atent cartea şi i-o înmânară, nu lui Ender, ci Ouandei. Cu o limpezime care-l îngrozi, Săvârşitorul înţelese instantaneu ce însemna acest gest. Mai avea ceva de făcut şi trebuia să aibă mâinile libere.
— Acum tratatul e încheiat după modelul oamenilor, spuse Uman, dar numai pentru că cel ce a semnat în numele oamenilor l-a înţeles ca şi purceluşii.
— Atunci se va face aşa cum v-am promis.
Uman întinse mâna şi-l mângâie pe Săvârşitor de la gât înspre pântec.
— Cuvântul frate nu-i o vorbă în vânt. El înseamnă viaţă. Se întoarse către ceilalţi purceluşi: Daţi-mi voie să vorbesc tatălui meu pentru ultima oară înainte de a mă înălţa alături de el.
Doi dintre fraţii necunoscuţi făcură câţiva paşi spre el, legănându-şi beţele pe care le aveau în mână. Porniră alături de Uman spre copacul lui Rădăcină şi începură să lovească în el şi să cânte în limba copacilor… Trunchiul se despică aproape imediat. Destul de tânăr, copacul nu avea trunchiul mai gros decât trupul lui Uman, care pătrunse cu greu înăuntrul lui. Dar încăpu, şi scoarţa se închise. Bătăile îşi schimbară ritmul, dar nu-l slăbiră nici o clipă.
Jane îi şopti la ureche:
— Aud cum rezonanţa bătăilor se schimbă înăuntrul copacului; probabil remodulează sunetul, transformând bătăile într-un limbaj.
Ceilalţi purceluşi se apucară să cureţe solul pentru a face loc copacului lui Uman. Ender observă că avea să fie plantat astfel încât, privind dinspre poartă, Rădăcină să se afle în stânga şi Uman în dreapta. Purceluşii se chinuiau să smulgă din rădăcini iarba capim; nu după mult timp li se alătură şi Quim, apoi Olhado şi, la urmă, Ouanda şi Ela.
Ouanda îi dădu Novinhei tratatul pentru a-l păstra cât timp avea să-i ajute pe purceluşi. Novinha se apropie de Ender şi se opri în faţa lui, privindu-l fix, fără să clipească.
— L-ai semnat Săvârşitor Wiggin. Săvârşitor.
Numele nu-i plăcea nici lui. Îl auzise prea des folosit ca epitet.
— Sunt mai bătrân decât par. Sub numele acesta eram cunoscut când am distrus lumea Gândacilor. Poate că prezenţa acelui nume pe primul tratat încheiat între oameni şi ramen îi va schimba înţelesul.
— Ender, şopti ea. Se aplecă spre el cu tratatul ocrotit la piept; era greu, pentru că înăuntru se afla „Matca şi Hegemonul” pe o faţă a filelor, iar tratatul era scris pe cealaltă. Nu m-am dus niciodată la vreun preot pentru spovedanie, fiindcă ştiam că mă vor dispreţui pentru păcatul săvârşit. Şi totuşi, astăzi, când mi-ai numit toate păcatele, am îndurat pentru ca nu mă dispreţuieşti, ştiu asta. Până adineauri nu înţelesesem de ce.
— Nu dispreţuiesc oamenii pentru păcatele lor. Încă n-am găsit nici unul pe care să nu-l fi văzut şi în mine însumi. Am comis fapte mult mai groaznice.
— Ai purtat atâţia ani povara vinovăţiei omenirii.
— Da, dar nu-i nimic mistic în asta. L-am socotit drept un semn al lui Cain. Nu mi-a adus prieteni însă nici nu s-au găsit mulţi care să-mi facă rău.
Pământul fusese curăţat Mandachuva vorbi în limba copacilor pentru purceluşii care băteau în trunchi. Aceştia schimbară ritmul şi trunchiul se desfăcu din nou. Uman alunecă afară ca un prunc ce se naşte, apoi se duse în centrul locului curăţat Mâncătorul-de-Frunze şi Mandachuva îi întinseră fiecare câte un cuţit. Punând mâinile pe tăişurile lor, Uman li se adresă celor doi în portugheză, pentru ca mesajul să capete mai multă forţă şi să fie înţeles de toţi cei prezenţi:
— I-am spus Urlătoarei că aţi pierdut trecerea spre cea de-a treia viaţă din cauză că Pipo şi Libo nu au înţeles. Ea mi-a răspuns că amândoi vă veţi înălţa spre lumină înainte de a trece o altă mână de mâini de zile.
Mâncătorul-de-Frunze şi Mandachuva lăsară cuţitele, îl atinseră uşor pe pântec şi se retraseră câţiva paşi.
Uman îi întinse Săvârşitorului cele două cuţite. Erau făcute din lemn subţire. Se gândi la unealta cu care lemnul putea fi lustruit până căpăta atâta fineţe şi ascuţime, dar şi tărie. Dar purceluşii nu folosiseră unelte pentru modelarea lor. Cuţitele ieşiseră din inima unui copac viu, întruchipări ale perfecţiunii, oferite în dar pentru a ajuta un frate să treacă în cea de-a treia lume.
Îi era destul de uşor să-şi imagineze că Uman nu va muri cu adevărat, dar mult mai greu să şi creadă. La început nu luă cuţitele. Îşi trecu palmele peste lamele lor şi-l apucă pe Uman de încheieturile mâinilor.
— Tu nu o simţi ca pe o moarte. Dar eu… te-am cunoscut abia ieri, iar astăzi ştiu că-mi eşti frate ca şi cum Rădăcină mi-ar fi şi mie tată. Totuşi, când soarele se va ridica din nou pe cer, nu voi putea să-ţi mai vorbesc. Uman, simt că e moarte, chiar dacă pentru tine e altceva.
— Să vii să stai la umbra mea, să priveşti spre soare prin frunziş şi să te rezemi de trunchiul meu. Şi să mai faci ceva: să adaugi povestea mea la „Matcă şi Hegemon”. S-o numeşti Viaţa lui Uman. Să le spui tuturor oamenilor cum am fost conceput pe scoarţa copacului tatălui meu, cum m-am născut în beznă şi am mâncat din trupul mamei. Povesteşte-le cum am lăsat în urmă viaţa din întuneric, cum am intrat în jumătatea de lumină a celei de-a doua ca să deprind limba de la soţii şi să învăţ toate miracolele pe care Libo, Miro şi Ouanda ni le-au oferit. Să le spui cum, în ultima zi a celei de-a doua vieţi, adevăratul meu frate a sosit de dincolo de cer pentru a încheia această înţelegere astfel încât oamenii şi purceluşii să devină un singur trib, nu de fiinţe umane sau de purceluşi, ci de ramani. Să le mai spui cum prietenul meu m-a trecut în cea de-a treia viaţă, în lumina deplină, să mă înalţ spre cer şi să aduc pe lume zece mii de copii înainte de a muri.
— Aşa voi spune povestea ta.
— Atunci voi trăi în veci.
Săvârşitorul luă cuţitele. Uman se întinse pe pământ.
— Olhado, spuse Novinha. Quim. Întoarceţi-vă la poartă. Ela, şi tu.
— Trebuie să văd, mamă, protestă Ela. Sunt om de ştiinţă.
— Ai uitat de ochii mei, explică Olhado. Cu ei voi putea înregistra totul. Le voi putea demonstra oamenilor de pretutindeni că tratatul a fost semnat. Să le arătăm şi purceluşilor că Vorbitorul l-a înţeles.
— Nici eu nu plec, spuse Quim. Chiar şi Sfânta Fecioară a stat la picioarele crucii.
— Atunci rămâneţi, încuviinţă Novinha.
Uman îşi umplu gura cu iarbă capim, dar nu o mestecă mult.
— Mai mestecă, îl îndemnă Săvârşitorul, ca să nu simţi nimic.
— Nu e bine, spuse Mandachuva. Acestea sunt ultimele clipe ale celei de-a doua vieţi. Trebuie sa simtă ceva din durerile trupului ca să le ţină minte când va trăi a treia viaţă, cea de dincolo de durere.
Mandachuva şi Mâncătorul-de-Frunze îl sfătuiră pe Vorbitor unde şi cum să taie. Trebuia să lucreze repede, îi spuseră ei, şi îşi băgară mâinile în trupul aburind pentru a-i arăta cum să aşeze organele. Săvârşitorul operă iute, cu mâini sigure, şi cu toate că îi venea să privească altundeva decât la operaţia chirurgicală pe care o făcea, ştia că ochii lui Uman îl fixau, îl urmăreau plini de recunoştinţă şi dragoste, încărcaţi de durere şi moarte. Totul se petrecu sub mâinile lui, atât de repede încât în primele clipe reuşi chiar să vadă copăcelul crescând. Câteva organe mari se chirciră pe măsură ce rădăcinile încolţiră din ele; filamentele se răspândiră în interiorul corpului; Uman mai deschise o dată ochii mari, în chinul final; din şira spinării ţâşni în sus o tulpiniţă, apoi două frunze, patru…