Vorbitor în numele morţilor [Speaker for the Dead - ro]

Şi atunci se sfârşi totul. Trupul era mort, ultima lui tresărire se consumase pentru naşterea copacului care-şi aflase rădăcina în şira spinării. Săvârşitorul văzuse rădăcinuţele şi filamentele cuprinzând tot corpul. Amintirile, sufletul lui Uman, trecuseră în celulele copăcelului abia apărut. Reuşise. Uman îşi începuse cea de-a treia viaţă. Iar peste puţin timp, când soarele va răsări, frunzele vor gusta lumina pentru prima oară.

Ceilalţi purceluşi se bucurau, dansau. Mâncătorul-de-Frunze şi Mandachuva luară cuţitele din mâinile Săvârşitorului şi le înfipseră în pământ la capul lui Uman, de o parte şi de alta. Săvârşitorul nu se alătură sărbătoririi. Era plin de sânge şi mirosul trupului măcelărit îi pătrunsese până în suflet. Se târî de acolo în patru labe şi porni peste deal, să-şi găsească un loc de unde să nu mai vadă nimic. Novinha îl urmă. La fel şi restul, epuizaţi, sleiţi de întâmplările şi emoţiile zilei ce trecuse. Nu scoaseră un cuvânt, nu făcură nici un gest, ci se prăbuşiră în iarba deasă, căutând reazem unul în altul şi găsindu-şi eliberarea în somn, în timp ce purceluşii urcau dansând povârnişul ce ducea spre inima pădurii.

Bosquinha şi episcopul Peregrino plecară spre poartă înainte de răsăritul soarelui, vrând să-l întâmpine pe Vorbitor la întoarcerea din pădure. Aşteptară acolo zece minute şi abia după aceea surprinseră o mişcare, mai aproape de ei decât de marginea pădurii. Era un băiat aproape adormit care-şi slobozea udul într-un tufiş.

— Olhado, strigă primarul.

Băiatul întoarse capul, făcu un semn cu mâna şi apoi îşi aranjă pantalonii. Îi trezi şi pe ceilalţi, care dormeau în iarba înaltă. Bosquinha şi episcopul deschiseră poarta şi le ieşiră în cale.

— Ciudat, spuse Bosquinha, dar în clipele astea, când am călcat dincolo de gard, revolta noastră prinde contur real.

— De ce-au rămas aici peste noapte? se miră Peregrino. Poarta a fost deschisă, se puteau duce acasă.

Bosquinha îi numără repede în gând pe cei aflaţi dincolo de poartă. Ouanda şi Ela, braţ la braţ ca două surori, Olhado şi Quim, Novinha şi acolo, da, Vorbitorul. Se aşezase pe pământ şi Novinha îşi odihnea braţele pe umerii lui. Toţi încrezători, tăcuţi, aşteptau. Într-un târziu, Vorbitorul privi spre cei doi.

— Avem un tratat, spuse el. E bun.

Novinha ridică un maldăr de foi învelit în frunze.

— L-au scris purceluşii. Trebuie să-l semnezi.

Bosquinha îl luă în braţe şi spuse:

— Toate fişierele au fost refăcute înainte de miezul nopţii. Nu numai cele pe care le-am transferat ca mesaje. E bun prietenul ăsta al tău, Vorbitorule.

— Prietenă, o corectă el. O cheamă Jane.

Episcopul şi Bosquinha văzură curând ce zăcea pe pământ, la poalele dealului pe care dormise Vorbitorul. Înţeleseră de unde proveneau petele întunecate de pe braţele şi mâinile lui şi stropii roşiatici de pe faţă.

— Preferam să nu încheiaţi tratatul decât să fie cineva obligat să ucidă pentru el, începu Bosquinha.

— Să nu judecăm pripit, o dojeni episcopul. Cred că fapta din această noapte înseamnă mai mult decât pare.

— Înţelept ai vorbit, părinte Peregrino, murmură Ouanda. Eu şi Ela am înţeles rostul faptei.

— A fost ca o împărtăşanie, mărturisi Olhado.

Bosquinha se uită la Novinha, incapabilă să înţeleagă.

— L-ai lăsat să privească?

— Într-o zi, toţi purceluşii vor vedea prin ochii mei.

— N-a fost o moarte, se confesă Quim, ci o reînviere.

Episcopul păşi către trupul torturat şi atinse copăcelul care creştea din cavitatea toracică.

— Numele lui e Uman, spuse Vorbitorul.

— Şi al tău la fel, îi răspunse episcopul. Întoarse capul spre mica lui turmă care ajutase omenirea să mai facă un pas înainte. „Oare sunt păstorul”, se întrebă el, „sau cea mai rătăcită şi mai neajutorată dintre oiţe?” Haideţi cu toţii, veniţi la catedrală. Curând vor bate clopotele pentru slujbă.

Copiii se adunară, pregătindu-se de plecare. Novinha se îndepărtă de Vorbitor. Se opri şi întoarse capul, lansându-i o invitaţie scurtă din ochi.

— Curând, răspunse el. Mai rămân o clipă.

Novinha porni pe urmele episcopului, trecu de poartă şi începu să urce dealul spre catedrală.

Slujba abia începuse când Peregrino îl văzu pe Vorbitor intrând. Făcu o pauză şi căută din ochi locul în care se aflau Novinha şi copiii. Din câţiva paşi, Vorbitorul ajunse acolo şi se aşeză alături de Novinha, pe locul în care stătea de obicei Marcão, în rarele ocazii când întreaga familie participase la slujbă.

Peregrino se întoarse la îndatoririle slujbei. Câteva clipe mai târziu, când ridică din nou privirea, văzu că Grego stătea lipit de Vorbitor. Peregrino se gândi la clauzele tratatului, aşa cum le explicaseră fetele. La sensul morţii purceluşului numit Uman şi, înainte de toate, la sensul morţii lui Pipo şi Libo. La limpezirea şi rotunjirea tuturor înţelesurilor. La tânărul Miro paralizat şi la sora lui, Ouanda, care veghea asupra lui, la Novinha, cea pierdută şi acum regăsită. La gardul a cărui umbră întunecată apăsa gândurile tuturor oamenilor siliţi să trăiască dincoace de el, acum inert şi inofensiv, invizibil, fără rost.

Acesta era miracolul cuminecăturii devenită carne a lui Dumnezeu în mâinile lui. „Cât de neaşteptat regăsim în noi trupul lui Dumnezeu, în chiar clipa când credem că suntem alcătuiţi numai din ţărână.”

Capitolul 18 MATCA

Evoluţia nu i-a creat nici canal de naştere, nici sâni. Prin urmare, micuţa făptură care se numeşte Uman nu a putut să-şi croiască drum afară din pântecul mamei decât cu dinţii. El şi fraţii lui au devorat trupul mamei. Şi, fiindcă era cel mai robust şi viguros. Uman a mâncat cel mai mult, devenind şi mai puternic.

Uman trăia în beznă deplină. Când trupul mamei s-a terminat, n-a mai găsit nimic de mâncat, cu excepţia lichidului dulce care curgea la suprafaţa lumii lui. Încă nu ştia că suprafaţa verticală era interiorul unui trunchi de copac şi că sorbea din seva lui. Tot astfel, nu ştia că făpturile cu mult mai mari decât el erau pequeninos gata să iasă la lumină şi că celelalte, mai mici, mai tinere, abia părăsiseră corpul mamelor.

Nu-l interesa decât să mănânce, să se mişte şi să vadă lumina. Din când în când, în ritmuri pe care nu le putea înţelege, bezna se desfăcea brusc. Întotdeauna începea cu un sunet a cărui sursă nu avea cum s-o priceapă. Atunci copacul tresărea uşor; seva înceta să curgă; toată energia copacului se concentra pentru a schimba forma trunchiului într-un punct, lăsând o deschizătură prin care lumina pătrundea înăuntru. Când apărea lumina, Uman se lăsa atras de ea. Când dispărea, îşi pierdea simţul de orientare şi rătăcea încoace şi încolo în căutarea lichidului dulce. Dar într-o zi, când toate celelalte făpturi erau mai mici decât el şi nici una mai mare, lumina a apărut din nou şi el, fiind iute şi puternic a ajuns la deschizătură înainte ca ea să se închidă. Şi-a îndoit trupul după curbura lemnului şi a simţit pentru prima oară asprimea scoarţei sub pântecul său moale. Abia a băgat în seamă noua durere, fiindcă lumina îl orbise. Şi nu era doar într-un loc, ci pretutindeni, şi nu era cenuşie, ci verde şi galben intens. Uimirea lui nu a ţinut mult. I se făcuse din nou foame, iar aici, în exteriorul trunchiului, seva copacului-mamă curgea doar în crăpăturile scoarţei, unde el ajungea greu şi locul făpturilor mici pe care le putea împinge deoparte fusese luat de altele mai mari, care îl alungau de lângă sursa de hrană. Era ceva nou, o altă lume, o nouă viaţă, şi se temea.